Cartea -Roman Religios- "Ieşiţi din ea, poporul Meu!" (2)).

Partea a -2-a

2 ianuarie 1989.

Sofia se trezi de dimineaţă, amintindu-şi un vis din noaptea trecută. Hotărâtă să nu se mai destăinuie nimănui despre visele sale, vru să îngroape totul în tăcere. Dar un oftat adânc, un vaiet plin de durere pentru poporul acesta, pentru fraţii ei flămânzi şi împovăraţi, chinuiţi de griji şi de atâtea nevoi, o obligă să zică ceea ce a zis şi profetul: ’’Doamne, nimic nu sunt, nimic nu am, nimic nu ştiu, nimic nu pot’’.

- Ce bănuieşti?, o întrebară copiii.

- Încerc să-mi explic mie însămi, dar nu pot pătrunde cu mintea mea cea atât de nepricepută, că nimic nu înţeleg din tot ceea ce mi se întâmplă!

- Dar ce te-a neliniştit atât de tare?

- Anul acesta se va întâmpla ceva pe tot globul pământesc, dar nu ştiu ce! Cert este că va avea loc un mare eveniment. Deşi am făgăduit să trec totul sub tăcere, iată-mă ce nehotărâtă sunt! Sunt ca o scândură plutind pe mare, purtată încolo şi încoace de valurile ei.

- Dar de ce să nu te destăinuieşti nouă? au zis cei dragi ai casei.

- Pentru că nici unuia dintre voi nu vă pasă de sufletul meu atât de neliniştit. Noaptea trecută, şi voi aţi fost implicaţi în ceea ce am văzut în vis. Eram toţi pe globul pământesc, care părea foarte mic, rotund ca o minge, sub picioarele noastre. Era noapte, o noapte întunecoasă pe bolta cerească. Ne-nvăluia un Univers atât de mare, încât părea că pământul se află exact în centrul Universului, iar stelele puzderie, străluceau în tot acest mare Univers, înconjurând pământul din toate părţile, de jur împrejur. Luna nu exista pe nicăieri şi totuşi stelele păreau atât de mari şi mult mai aproape, încât dădeau un farmec încântător, o frumuseţe uluitoare. Tu, Narcisa, adunai nişte flori albe prin iarba de lângă picioarele noastre, iar tu, Florin, stăteai în picioare şi priveai în sus, admirând cu multă încântare întreg acest Univers, zicând:

- Mamă, priveşte cât de frumoase sunt stelele! Ce albastru străveziu şi ce lumină emană, cât farmec, nu te mai saturi privindu-le.

Încercam să admir şi eu stelele, când tu, Narcisa, te-ai aşezat cu faţa în jos parcă privind pe dedesuptul pământului, îndemnându-mă şi pe mine să privesc spre locul de unde zburau doi îngeri, băiat şi fată, zicănd :

- Voi vedeţi ce văd eu ?

Aceşti îngeri urcau lin, plutind pe un covor ca de stele strălucitoare. Ei aveau hainele de aceeaşi culoare şi aceeaşi strălucire, fiind foarte vizibili în bezna întunericului. Băiatul înger avea un pantalon mătăsos lung şi albastru şi o bluză largă asemenea, încins în talie cu un cordon de aceeaşi culoare, strălucind la fel cum strălucea şi covorul. Faţa lui era copilăroasă, albă, şi părul blond, inelat şi aşa frumos cânta la o trâmbiţă. Ea, îngeraşa, avea o rochiţă lungă, largă, tot strălucitoare, pe cap o scufiţă de aceeaşi culoare cu a îngerului băiat, iar materialul din care erau îmbrăcaţi flutura uşor în vânt, văzându-se materialnic. Amândoi desculţi, picioarele goale se vedeau albe, curate pe covorul ca de stea. Umăr lângă umăr, unul lângă altul, urcau ca şi cum ocoleau globul pământesc, trecând pe lângă noi, care eram ca şi cum n-am fi fost, fiindcă nu prezentam niciun interes pentru ei. Uşor urcând, cu spatele spre noi, au dispărut pierzându-se pe bolta cerească, în Univers printre miliardele de stele, fiecare ocupând locul lor în spaţiu dar care părea că le deschidea în faţă calea pe care trebuia să călătorească aceşti îngeri.

Vai... cât farmec, câtă încântare, câtă frumuseţe! se minunau ei, Iisuse, Bunule Creator, graiul omenesc nu se pricepe în cuvinte a descrie atâta frumuseţe: "O, Doamne, când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?" (Ps. 8; 3,4).

"Tu multe ai văzut fără să te uiţi cu luare-aminte, urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit". "Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbăvit şi Cel ce am prezis şi nu sunt străin la voi. Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul" (Isaia 40 ; 43, 12).

Aşa era. De câte ori n-o cercetase Iisus, câte îi vestise, dar ochii ei n-au văzut şi urechile ei au rămas tot surde. Sofia fusese martoră la multe taine ce-i descoperise Bunul ei Iisus, dar înţelepciunea ei era şovăielnică. Hotărând să lucreze cu mai multă râvnă, la cea mai mică adiere se vedea tot mai nepricepută şi neputincioasă. Toate învăţăturile pe care le primea de la Iisus rămâneau la fel ca talantul slugii nevrednice, îngropat în pământ. Rămasă pradă acestor slăbiciuni, neputând pătrunde cu mintea ce se va întâmpla în viitorul apropiat, prefera să ascundă totul în tăcere. Însă la puţin timp se trezi iar dintr-un alt vis ce o ajuta să facă unele conexiuni ce purtau interes pentru viitorul foarte apropiat.

O apă mare, albastră ca un ocean, a apărut înaintea ochilor ei. Pe apă plutea o casă, sau mai bine zis o cameră mare, toată numai din scandură, numai că lipsea peretele din faţă. Privind atentă, cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, stăteau pitulaţi într-un colţ, parcă ascunzându-se foarte speriaţi de ceva. În acel an, familia ei îi făcu cunoscute evenimentele:

- Mamă, miracolul se va întâmpla! Cade comunismul.

- Mamă cu adevărat ţi-a arătat taine mari Dumnezeu!

- Ce-aţi auzit? întrebă mirată Sofia.

- A căzut zidul Berlinului, se fac schimbări mari în ţările comuniste.

- Poate va veni şi la noi o schimbare!

- Să fiţi siguri că Dumnezeu se va îndura şi de noi. Iată ce a prevestit acea trâmbiţă, un eveniment destul de important, comunismul a însemnat ceva! A fost o perioadă foarte neplăcută înaintea Celui de sus. Vedeţi, fiilor, tainele ascunse ale Domnului? Atenţie, atacurile antihristului sunt subtile, nici nu ni le-am închipuit încă.

Timpul trecea, dar poporul român nu mai scăpa de sub jugul comunist. Apăsaţi de sărăcie, năpăstuiţi de chin, treceau din greu tot mai greu, în umbra trecutului, intrând cu sufletul îngheţat, într-o iarnă parcă tot mai lungă, tot mai grea.

- Mamă, ne-am grăbit să tragem concluzii pripite. Mana cerească n-a curs din faguri şi pentru noi.

- Nu fiţi copii necredincioşi, nu vă îndoiţi!

- Dar iată, va veni Crăciunul, acum trec şi sărbătorile, gata şi Anul Nou, şi noi nu ne încadrăm în acest răstimp.

- Poate vom fi cei din urmă, căci scris este: Cel din urmă va fi cel dintâi! le încredinţă mama bănuielile ei.

Aşa s-a şi întâmplat. Când Pruncul, Unul Născut, cobora pe pământ, în casele şi în inimile lor, ca veşnic blând şi bun Împărat, un alt împărat cădea în adâncuri, odată cu tovarăşa lui de viaţă. Şi totuşi, iartă-I, Doamne Iisuse, pentru ceea ce puteau face bun pe pământ şi nu au făcut. Tu eşti Judecătorul, Doamne, Tu judeci sufletele lor. Pruncul Iisus, iată, veni ca un soare cald în miezul iernii, ca o candelă aprinsă în bezna întunecată a nopţii, ca o ploaie caldă de vară pe pământul arid secetos, schimbând viaţa tuturor, aducându-le mai ales o trezire morală, o trezire spirituală, toţi făcând mari jurăminte atât pe postul de televiziune cât şi la aparatele de radio. Şi totuşi părelile oamenilor din popor erau împărţite în două. Reproşuri adânci de conştiinţă, murmurau pe toate canalele mass- media:

- Am minţit, dar nu mai mint. Am furat, dar nu mai fur, regret!, se

auzeau mărturisiri, mereu repetându-se dar sângele de comunist tot le mai curgea prin vene. Alţii, acuzându-i cum au înfometat, au umilit şi urgisit un întreg popor, îi condamnau pe cei doi că ei au fost "fiara, odioşii, antihristul", dezvăluind fapte pe care le credeai imposibil să se poată săvârşi pe pământ. Unii ar fi avut de dat socoteală unora dintre ei, dar iertători şi buni ca Iisus, lepadându-se de sine, exclamau: Iartă-i Doamne că n-au ştiut ce fac !

Dacă milioanele de guri i-au osândit astfel, cum vor fi priviţi şi judecaţi de Dreptul Judecător în ziua judecăţii? Dar nu, fiara... era balaurul care ştampila cu numărul Fiarei: "Şi fiara a fost răpusa şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasa. (Apoc.19 ; 20.) Fiara iată nu va merge spre pieire, până ce mai întâi nu va merge pe la toţi împăraţii lumii întregi, făcând semne, căci sunt duhuri necurate, duhuri diavoleşti, ieşite din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos, ca să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. ( Apoc.16 ;14).

Deci iată, ea, fiara, înainte de a merge spre pieire, se vede că va produce un mare haos pe întreg pământul, făcându-i părtaşi pe toţi locuitorii lui faptelor fiarei, neputând ieşi nimeni de sub puterea ei. Cu ispite complexe, foarte tentante, va reuşi să târască cu coada ei aproape toate sufletele de pe pământ, modelându-le atât caracterele cât şi visele de viitor, intrând în toate gândurile lor, schimbându-le destinele, cu alte cuvinte trecând prin "marea strâmtorare".

"Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit? El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului" (Apoc.7 ; 13,14).

Şi prea puţini pot să-şi dezlipească inima de această nebună plăcere a poftelor lumeşti, să-şi curăţească cugetul şi să iasă din furia acestui dezlănţuit ispititor.

"Din nou diavolul L-a dus (pe Iisus) pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor zicând: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie" (Matei. 4 ; 9).

Iată fiara, balaurul cel înveninat se grăbeşte luând decizii chiar şi înaintea Marelui Dumnezeu, îndrăznind să-i ceară supunere, văzându-se pe sine un mare stăpânitor al lumii acesteia. Cum se simte el oare în faţa unui pământean? S-a impus în faţa unui Dumnezeu! Oare cât de mult se implică în trăirile oamenilor, în pasiunile lor, încercând să le impună păcatul chiar şi prin gânduri, doar, doar i se vor închina lui…

Şi, cum pământenii nu-i cunosc jocul, vicleşugurile, cursele cu care sunt atraşi în ispite, iată-i dezbrăcaţi cu voie, fără voie de hainele albe şi curate, cu care trebuia să vină şi ei din această mare strâmtorare.

Un alt Înainte Mergător care să strige pe coline "Pocăiţi-vă... faceţi drepte căile Domnului!", nu s-a mai născut. Cine să-i copieze modelul şi să strige irozilor şi iroadelor că păcătuiesc? Ar însemna să-şi vadă capul pe tipsie ca al Proorocului! Dumnezeu şi azi împarte multora talanţii. Dar cine să-i înmulţească?

Sfântul Ioan nu primise talantul, el îi oferi lui Dumnezeu talantul vieţii lui. O viaţă sălbatică, însingurată, izolată între stâncile muntoase, îmbrăcat în piei, răbdător şi nebăutor de vin. Până şi în faţa morţii e tot singur. Puterile divine nu se dezlănţuiesc să-l ocrotească. Moare sub amprenta tăcerii, victima Irodiadei cea plină de talanţi, de calităţi şi aspecte fizice distinse, plină de graţie, de frumuseţe, de daruri şi bogăţii impresionante, pe care Dumnezeu i le oferise ei ca pe cei 10 talanţi.

"Vă spun, n-a fost prooroc mai mare născut din femeie", spune Sfânta Scriptură. Şi totuşi această viaţă trăită în simplitate, această nefericită moarte îl face pe prooroc cel mai mic dintre pământeni, acuzându-l irodiadele chiar că are demon. Răsuflă uşurate c-au astupat un glas potrivnic tulburătoarelor lor patimi.

E dureros când vezi că aşa mare Prooroc şi-a irosit viaţa în zadar, strigând pe toate colinele, trecând pe la toate împărăţiile, sesizând atâtea nelegiuiri, arătând cu degetul căile strâmbe şi totuşi neputând să îndrepte nimic.

Ioan descoperă lumii un alt Împărat, pe Mesia, care, luând chip de rob, a coborât pentru a ridica păcatele umanităţii, dar şi despre El, irozii şi irodiadele au spus că: Are demon!

Oare nu-i fiara, cumplită fiară? Nu-i al ei tot pământul cu slava lui? Nu sfâşie cu ghearele pe cei ce încalcă legile firii pământeşti? Nu se dezlănţuie urcând din adâncuri, zicând: "E al meu pământul cu toată slava lui!", punându-i din nou condiţii lui Dumnezeu: "Puterea mea e mai mare decât a Ta! Parte şi parte, câţi ai Doamne? Toţi mi se închină mie. Eu le-am creat frumosul, bunăstarea, forţa, atâta forţă, încât dacă ar exploda marile invenţii, bietul pământ s-ar preface în mici firicele de pământ".

Ea, fiara, strică tot ce a creat Dumnezeu bun, schimbând mereu totul, consolidează alt pământ, creat de ea: ‘’Doamne, Tu L-ai creat cu atâtea frumuseţi şi bogăţii. Dar datorită mie propăşesc, mereu sunt într-o continuă schimbare. Eu acum clonez oameni. Te clonez şi pe Tine, Iisuse! Pot să Te copiez, să-ţi clonez modelul şi iată vei fi creaţia mea, Doamne, Te vei supune mie! Cine să mai îndrăznească să nu mi se supună mie? Măi, să fie, dar nu mai încap în pământul acesta, în cămara mea de odihnă şi mă plictisesc. Cu o navă spaţială, voi urca pe Lună, voi face un jilţ pe cea mai luminoasă stea. Asta e longevitatea mea, procesul meu de întinerire. Voi crea acolo viaţă, fără să mă consult cu Tine, Doamne! M-ai adus la disperare, Doamne Iisuse, când am văzut că te jertfeşti pentru ei. Ai Tăi erau, dar nu Te-au primit şi ai fost nevoit să ieşi din lume!

"În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1; 10,11).

Argumentele sinistre şi otrăvitoare ale fiarei, iată, fac pe locuitorii pământului închinători supuşi semnului ei. Şi chiar dacă aceasta va coborâ în adâncuri, ea tot va conduce printr-un supus al ei. Imediat fiarei ii va creşte un corn. Inchinătorii ei vor reuşi să ducă mai depare haosul produs de fiară. Această înrăutăţire a ei pare a crea un conflict general, în care va antrena toate popoarele lumii, aruncându-le în bezna pe care Blândul Mântuitor i-a descoperit-o Sofiei, purtând-o de mână în acel ocol pământesc. Şi totuşi nemărginita bunătate a lui Iisus mai dă o şansă omenirii: "Ieşiţi din ea, poporul Meu!"

’’Ieşiţi din ea, iesiti din lumea rea, să nu vă faceţi părtaşi pedepselor ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele ei! Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer si Dumnezeu şi-a adus aminte de nedreptăţile ei’’. (Apoc.18 ; 4,5)

Sofia gândea acum: Va mai putea oare ieşi careva de sub dictatura ei? Această fiară îmbracă multe forme şi imagini. Mai ales în imaginea televizorului. E inutil să ne prefacem că nu luăm parte cu inima şi cu cugetul, şi că nu suntem dominaţi de ispitele acestuia. Iisus ne-a spus: "Nici cu gândul să nu păcătuiţi" (Matei 5; 28).

"Şi a zis Iisus către ucenicii Săi: Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul din aceştia mici" (Luca 17 ; 1,2).

"Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă" (Matei 5; 29).

6 iulie 2000.

- E încă prea devreme să mă scol aşa de dimineaţă! îşi zise Sofia în zorii zilei lăsându-şi gândurile să-i zboare la freamătul acestei lumi, la problemele de zi cu zi. În cei 56 de ani parcă trăise încă multe vieţi şi toate îi lăsaseră un gust amar. Numai teamă, griji, eforturi, sacrificii şi suferinţe, lipsind-o de bucuria unui cuget curat.

Adevărat că sufletul e o barcă, iar viaţa e un ocean. Unii pot acosta la ţărmuri frumoase, iar alţii au parte numai de furtuni năprasnice, pândindu-i la orice pas primejdii ucigătoare şi ţărmuri pline de tortură şi vrăjmaşi. Pe de o parte, Sofiei i se părea că e inutil refuzul de a urma destinul vieţii, pe de altă parte, îi era imposibil să scrie o carte şi să exprime în conţinutul ei ceea ce Iisus ceruse de la ea. Cuvintele ei ar strica totul: "Nu am studii, nu am har, nu am pană de iscusit scriitor. Nimic nu am, nimic nu ştiu, nimic nu pot, repeta întruna. Săracă este lauda buzelor mele, Doamne", începând să se complacă în această autocompătimire.

În curtea Mânăstirii Zamfira, întâlni şi pe Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care tot grăbindu-se, mergea cu Părintele călugăr Gavrilă la sfinţirea locului, pentru ridicarea unei Biserici în Plopeni şi a unei mânăstiri în satul Mălăieşti. Cerându-i binecuvântarea, Sofia dori să-i facă cunoscut uluitorul tablou din Răsăritul cel de Sus şi măreţul plan al Domnului Dumnezeu în viitorul apropiat.

Urcând Prea Fericitul şi Părintele grăbiţi în maşină, Sofia rămase tot singură, tot lăcrimând, cu convingerea că nu ştie să vorbească, să se facă înţeleasă. Iar s-a pripit şi Prea Fericitul nimic n-a înţeles din ceea ce voia să spună. În mod dezinteresat o privea tot aproapele, reuşind prin aceasta să-şi aducă alte scuze înaintea lui Dumnezeu. Ieşirea ei din orice responsabilităţi credea acum că e o justificare corectă în faţa Aceluia ce îi aşezase o Cruce mare şi grea pe spinarea asinului, biciuit să se aşeze în spatele Sofiei, urcând pe cărarea întunecoasă a pădurii. Tot ce înşiruise pe colile albe de hârtie nu semăna cu ceea ce dorea să facă cunoscut aproapelui ei, descrieri care să redea tot farmecul frumuseţilor şi adevăratelor imagini ce reprezintă Raiul în Ierusalimul cel de Sus. Trecând lunile, trecând anii, credea că totul s-a sfârşit aici.

‘’Iisus a trebuit să înţeleagă şi El că într-adevăr nu sunt persoana potrivită, demnă de a lăuda Numele Lui!’’ îşi zise ea acum.

Iată aceste gânduri năpădiră mintea ei, când un ciocănit în uşă o trezi la realitate, întrerupându-i firul gândului atât de amar. Era buna ei prietenă şi rudă, Titica, cu care legase prietenie încă de când erau mici.

- Hai, scoală-te, hai cu mine în frumoasa staţiune Slănic Moldova. Am cumpărat biletele, plecăm imediat.

- De ce vii aşa pe grabă?

- Bărbatul meu nu poate merge şi am hotărât să te iau pe tine. Mergem amândouă, dar grăbeşte-te.

N-a durat destul de mult ca într-un geamantan să înghesuie câteva lucruşoare, nevrând să rateze o aşa ocazie de relaxare, de odihnă şi tratament.

În trenul care le ducea pe amândouă în acea staţiune, mai erau încă mulţi alţi turişti, care mergeau să-şi petreacă puţinele zile libere de vacanţă tot în acest colţ de ţară. Era în plin sezon de vară şi odată ajunse aici, li s-a spus ferm:

- Veţi merge la vila C.F.R., veţi fi cazate acolo.

La hotelul unde trebuiau să fie cazate, nu mai erau locuri şi poate că a fost un noroc, deoarece liftul era supraaglomerat şi şi-ar fi petrecut ore în şir aşteptând la coborâre şi urcare.

Însă la vila C.F.R. li s-a oferit un confort mult mai acceptabil, o linişte mult mai odihnitoare, simţindu-se foarte bine pe tot parcursul celor 18 zile de odihnă. A doua zi, vizitând împrejurimile staţiunii, au rămas profund impresionate de frumuseţile naturii. De fapt, nici nu se aşteptau la atâta încântare.

Le-a fermecat muntele şi mai ales cele 14 izvoare cu ape atât de tămăduitoare pentru multe boli trupeşti. Sofia, care iubea în mod deosebit florile, a găsit aici un oraş plin cu flori care i-au răpit sufletul. Le privea şi le admira pe toate cu nesaţ.

Apoi, au început să bea lacome câte o gură de apă de la fiecare izvor, încât stomacele lor nu ştiau ce să mai creadă. Salvarea a fost că neîntâlnind nimic pietrificat la rinichi sau bilă, au reuşit să treacă benefic peste această neatenţie a lor. Abia mai târziu au înţeles că se începe cu o cantitate foarte mică şi numai de la trei izvoare, mai apoi încet, încet, mărind doza, puteai ajunge să simţi forţele lor tămăduitoare.

Cu o pătură sub braţ, colindând munţii, pline de energie şi entuziasm, căutau o oază cu puţină iarbă şi soare pentru a se odihni. Toate la un loc: apă, aer, soare şi mişcare, făceau ca în trupul lor să înflorească o sănătate de fier.

O doamnă, care se prezentase ca fiind profesor universitar la Facultatea din Galaţi, îşi aşezase pătura lângă ele, dorind să li se alăture. Pretindea că a studiat foarte bine astrologia, întrebându-le în ce lună s-au născut, ziua şi chiar ceasul. Se ataşase de Titica, deoarece îi convenea de minune zodia "Scorpion", poreclind-o "ochi de şoim". I se potrivea perfect acest nume, pentru că atunci când pleca de lângă Sofia, colinda toate frumoasele vile ale staţiunii. Unde era interfon şi nu putea să intre, era profund dezamăgită că nu putea afla a cui este vila, cu ce bani e construită şi cine e cazat în ea. Rămânea puţin îmbufnată când nu-şi satisfăcea aceste curiozităţi, dar tot atât de repede îi revenea zâmbetul pe buze.

Aceste mici ciudăţenii au împins-o foarte uşor în anturajul acestei doamne, care îi înţelegea mai bine frământările sufleteşti. Discutau mai mult amândouă, făcând abstracţie de Sofia. Rareori se rupea firul vorbei, când nu picau la pace, iar doamna profesoară îi reproşa ghicindu-i calităţile din studiul făcut:

- E rău să te aibă cineva de duşman. Scorpionul muşcă rău. Aşa-i că tu obţii ce vrei de la viaţă?

- Da, aşa-i! încuviinţă prietena Sofiei. Am un magazin, am două maşini, trei copii, vilă, bărbat bun. Şi totuşi mă sponsorizează un frate. E foarte bogat! A fost mai norocos decât mine! Norocos... nu ştiu, dar... i-a mers mintea, cum se zice, a alergat şi a prins trenul în 1990.

- Ce fac eu, care aştept de mult în gară şi nu vine nici un tren?, zâmbeşte ironic doamna profesoară şi completează: Şi am atâtea studii!

- Ce să-i faci, aşa e în democraţie, n-am cerut noi economie de piaţă?

Brusc se produse o tăcere îndelungată.

- Nu mai vorbiţi?, tulbură liniştea profundă Sofia şi, privind spre vârful Muntelui 300 de scări, le îndemnară: Hai să urcăm!

Pline de elan, au început cu paşi vioi să urce muntele. Doamna profesoară însă, cam plinuţă şi fără antrenament, se mişca mult mai încet. Titica, având un pas de căprioară, se depărtă cu mult mai sus faţă de ele. Nici Sofia nu s-ar fi lăsat mai prejos, dar cugetul ei nu îngăduia ca această doamnă să rămână în urmă, singură şi neajutorată.

Sofia s-a oprit lângă ea, oferindu-i braţul ei drept sprijin şi a îndemnat-o să lupte cu muntele, să nu se dea învinsă. Răsuflarea îi era din ce în ce mai grea. Privind-o brusc întrebă:

- Tu ce zodie eşti?

- Peşti! îi răspunse Sofia indiferentă. Dar eu nu cred în zodie, nici în destin, nici în farmece, vrăji sau nimic altceva. Norocul omului constă în relaţiile pe care le are cu Dumnezeu. Faci bine, bine îţi dă Dumnezeu şi invers. I-a mai ghicit tatălui meu o ţigancă la naşterea mea. În parte s-a împlinit un adevăr, dar bietul meu tată o viaţă a aşteptat şi a murit fără să descopere un mare noroc, despre care i-a spus că-l voi avea. Îi spuseseră sărmanului meu tată, că m-am născut sub o stea norocoasă, fericindu-i pe toţi din neamul meu.

- În ce zi din săptămână şi la ce oră eşti născută?

- Am auzit-o pe mama că duminică dimineaţa, în timpul slujbei de la biserică.

- Mda... încuviinţă ea mulţumită de studiul întreprins în decursul atâtor ani privind calităţile sufleteşti ale oamenilor. Se credea foarte sigură pe aceste descoperiri.

- Şi, totuşi, ascultă-ţi zodia ta. În peşti se nasc cei mai buni oameni, generoşi, iertători şi care îţi inspiră cea mai multă încredere. Pe braţul lor plâng prietenii cei defavorizaţi de soartă. Uite exact ca acum, tu mi-ai întins braţul. Oare nu instinctul şi conştiinţa ta au făcut aceasta? Dar tu nu zici niciodată "să-mi fie mie bine". În această zodie sunt doi peşti. Unul care înoată în contra sens, contra cursului râului şi care are o soartă foarte grea pe pământ. Are greutăţi mari în viaţă, duşmani mulţi, prieteni perfizi, accidente foarte multe. O scoate la capăt printr-o şansă providenţială. Eşti credincioasă?

- Să zicem!, răspunse Sofia.

- Peştii sunt un semn de apă!, continuă doamna profesoară să argumenteze. Ei analizează cu atenţie ceea ce este în jur, deoarece pentru peşti acest aspect prezintă o mare însemnătate. Ei sunt denumiţi, cu multă strângere de inimă, infern al zodiacului, semn al încercării, semn al prigoanei, semn al lui Crist (Hristos)... Mai ales că ai ascendent în rac, ai o inimă prea sesibila, iubitoare de aproapele până la sacrificiu şi... atenţie!, asta te va costa scump în viaţă, nu merită să pui suflet pentru nimeni!

Aşa se şi spune despre ei: De la hotarul acesta între două lumi, posedă o înţelegere spirituală de profeţie sau intuitivă în cel mai rău caz; nativii din acest semn zodiacal vor da cele mai mari contingente ale muzicienilor sublimi ai mediului, clarvăzători, înţelegând şi dezlegând multe taine nepercepute de alţii. Eşti bogată? o mai întrebă, ferm convinsă că nu se înşeală.

- Nu, îi răspunse Sofia, dar nici săracă nu pot zice. Mulţumesc lui Dumnezeu că am atât cât îmi trebuie, nu vreau să fiu mai bogată.

- Vei fi la bătrâneţe.

- Chiar nu, şi… îi multumesc Bunului Dumnezeu, am strictul necesar! Mai mult de atât nici că nu-mi trebuie !

- De altfel, eşti asemenea anotimpului primăvara, care, venind, găseşte natura moartă, sărăcită de o iarnă grea, geroasă. Muncind din greu, dă iarăşi naturii viaţă. Dar trebuie să recunosc, mai e un peşte, acela se lasă dus de curentul apei în josul râului. Acesta se dedică lenei şi desfrâului.

- Nu cred, dragă doamnă, în zodii şi în toate de acest fel. Dumnezeu nu a lăsat omului o soartă, un destin, un noroc. Dumnezeu n-a hărăzit unuia un drum al vieţii încărcat de onoruri, presărat cu flori, călcând numai pe lauri, iar altuia i-a prezis: "Tu să mori în sărăcie, dureri, necazuri, defavorizat de soartă şi destin sau să moară spânzurat, întemniţat pe toată viaţa într-un penitenciar!". Sunt două căi pe care Dumnezeu le pune omului în faţă, la bună alegere: "Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău, Sfântul lui Israel: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te învaţă spre folosul tău şi te duce pe calea pe care trebuie să mergi. Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu şi dreptatea ta ca valurile mării". "Nu este pace, zice Domnul, pentru cei fără de lege!" (Isaia 48, ;17 ,18, 22).

Poate mai aveau multe de discutat, dar, desprinzându-se de braţul Sofiei, se opri sub motivul că nu mai poate înainta. Îşi duse mâna la piept în dreptul inimii şi sesiză că bătăile cardiace sunt foarte repezi. Se opri de teamă să nu-i cedeze inima. Titica era prea departe, iar Sofia nu voia să-i strice bucuria sufletească, auzind-o cântând, strigând cucul pădurii, alergând atât de entuziasmată. Îşi făgăduise că va lăsa freamătul acestei lumi şi-şi vor petrece aceste fericite zile de odihnă mai mult în inima acestor munţi, în aceste frumuseţi nepieritoare ale naturii, în măreţia acestor falnici munţi, pe culmile cele mai înalte, pline de brazi seculari.

Peisajul de aici semăna foarte bine cu cele în care Sofia îl întâlnise în visele ei pe Domnul ei, pe Mântuitorul ei, Blândul şi Bunul Iisus. Tot în vârful unui munte foarte înalt încercuit de brazi minunaţi, cu încântătoare scări şi terase din marmură albă, îi arătă Tatăl Creator un nou pământ, ce va urma în planul Său să-L creeze, cu minunate femei ce păreau atât de fericite şi frumoase.

Tot aici însă, într-o pădure întunecoasă, cu un desiş mai dens, întâlni Sofia şi poieniţa unde Iisus, Domnul ei, biciuia acel asin ce ducea pe spatele lui Crucea mare şi grea a păcătoasei Sofia. Plângând primi Crucea, dar murmurând sub ea, aude din nou pe Mantuitorul: "Nu plânge, nu vei fi singură, voi fi cu tine!", o încredinţă Iisus. Imaginile şi tot sfatul ce-l primise păreau atât de reale în viaţa şi-n cugetul ei. Icoana de la Poarta Veşniciei era pururea vie în faţa ochilor ei, iar persoana care ţopăia de colo colo fericită c-a scăpat din viaţa pământească, binecuvântând pe Dumnezeu, încă mai vorbea în urechile ei. Şi cum să uite pe iubitul ei Iisus cu care plutind de mână a dat ocol globului pământesc, atât de fericită încât nu gustase atâta negrăită bucurie pământeană.

Dar o ameninţase ferm cu degetul: "Să scrii o carte!" Oare cum să îndrăznească ea, cea mai netrebnică roabă a lui Iisus să spună fraţilor ei că această negură e ucigătoare de suflete?! Că acţiunile ei negative atrag după sine numai suferinţă? Să ne rugăm, Iisus este cel ce ne ridică din această suferinţă atât de grea şi ne dă acum şansa să ne spălăm hainele în sângele Mielului: “Si mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. (Apoc. 19 ; 9).

Înainte de a lua foc acest pământ, El va fi Acela care ne va ridica pe nori. Nu Iisus va da foc pământului, de va arde nouă stânjeni în sus, întunecându-se de fum chiar soarele şi luna, cum dovedeşte Scriptura, ci invenţiile ştiinţei dezlănţuite de fiara cumplită, care vrea să domine în această Vale a Plângerii, cum a numit-o Sfântul David.

Rolul fiarei este să rupă definitiv legătura cu realul, cu iubirea şi iertarea, acoperind acest pământ în negura teroarei, fricii, urii şi puterii lăcomiei.

Ajunsă sus în vârful muntelui, singură fiind, căuta parcă urmele Domnului ei, pe care îl dorea cu sufletul arzător. Un suspin şi două lacrimi din cugetul îndurerat, rosti frumoasele versete din Sfintele Scripturi de la Isaia: "Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: "Dumnezeul tău este Împărat".

Căzută în genunchi, cu fruntea plecată, cu buzele sărutând tina acestui munte înalt, îl întrebă acum:

- De ce, munte falnic, atât de măreţ, salţi de atâta bucurie? Muntele îi răspunde:

- Pentru că pe culmile noastre a călcat cel ce aduce pacea pe pământ.

- Cine este Acela, munţilor?

- Este Cel ce ne-a creat pe noi!

- Şi eu vreau să sărut urmele paşilor Lui. Să-L întreb şi El să-mi răspundă, să-L rog să-mi dea Duh să scriu o carte, ce-am făgăduit încă de mult timp. Vreau să-I spun că fără El nimic nu pot, nimic nu ştiu, nimic nu îndeplinesc.

"Dă sânge şi ia Duh!" O voce venea ca un glas sublim din foşnetul frunzelor de cetină verde. Şi ca o adiere uşoară, un sunet melodios armoniza glasul divin cu freamătul lin al crengilor de brad. Sofia se ridică emoţionată, lacrimile încetară să mai curgă pe obraz. O negrăită bucurie pătrunse în inima ei şi o făcu să înţeleagă:

- A fost El, a fost Domnul meu Iisus, a fost din nou lângă mine. Mi-a vorbit...

Nu pricepuse înţelesul acestei scurte fraze, care acum şi aici, nu avea nicio însemnătate. Nici nu-i dădu importanţă. Important era Cel ce i le şoptise. Nu răstălmăcise ce se va putea întâmpla în viitorul apropiat, era nespus de fericită că totuşi primise răspunsul de la Cel pe care îl căuta, îl aştepta şi îl dorea cu atâta ardoare sufletească.

Ridicându-se din genunchii care stăteau pe ţărâna tare a acestui munte, plecă cu paşi grăbiţi la vale pe versantul muntelui, oprindu-se lângă o cascadă. O fascină susurul tainic al acestei căderi de apă zgomotoasă. Limpede, gălăgioasă parcă-i vorbea depănând amintiri din trecutul îndepărtat al miilor de ani.

- Ce-ţi este ţie, apă, de salţi biruitoare peste pietrele ce le întâlneşti în cale?

- Tresalt de bucurie, îi răspundea ea, că m-a creat Tatăl Ceresc, Iubitul nostru Creator!

- Dar vouă, pietrelor, de ce mărturisiţi cu atâta bucurie şi cu atâta dragoste pe Creatorul?

- El ne-a spus odinioară: "Dacă vor tace aceştia, veţi striga voi, pietrelor, mărturisind pe Cel Atotcreator" (Luca 19 ; 40).

- Da, şi acestea sunt scrise în Sfintele Scripturi.

Cu capul plecat, cu ochii umili privind în jos spre pământ la auzul acestor mari mărturii, aşezându-se pe o băncuţă în frumosul parc al Slănicului, s-a retras să cugete revenindu-şi în sine. Dar şi aici, în parc, o mulţime de flori, de diferite nuanţe şi specii, şi diferite specii de brazi, ce ornamentau atât de fermecător parcul, îi strigă:

- Suntem lucrul mâinilor Lui. Suntem născute din iubirea eternă a Creatorului nostru!

Predica de la slujba de duminică a părintelui de la Biserica Slănicului, din acelaşi parc, se sfârşi cu cuvintele:

- Astăzi este 20 iulie 2000, ziua Sfântului Ilie Tezviteanul, Patronul Bisericii, Patronul staţiunii noastre. Veţi petrece trei zile de neuitat în această frumoasă staţiune, pentru că în acest parc al Slănicului se va sărbători cu multă muzică, prezentată de coruri de artişti vocali din tot ţinutul şi de prin împrejurimi.

Într-adevăr, emoţiile au fost foarte mari auzind cum răsună în această vale frumoasele cântece moldoveneşti, invitând vizitatorii să danseze în hori, cu bucurie şi încântare.

Seara târziu, au fost conduşi la Cazinoul Slănicului, unde au avut de văzut uimitoarele icoane pictate de tânăra studentă Alina, care, foarte cuceritoare, le-a întins un pahar plin cu vin moldovenesc, gustos şi dulce ca frumosul ei chip. Lângă umărul ei, privea atentă o mamă bună şi înţeleaptă. Era mândră de copacul ce-l sădise în ogorul Domnului şi acum culegea cu bucurie roadele dulci ca mierea.

Făcându-se târziu în noapte, cele două prietene se retraseră în vila unde erau cazate, să-şi odihnească trupurile frânte de oboseală. Meditând la cele petrecute, Sofia simţi în inima ei o naştere din nou. Părinţii cei din vechime când se năşteau din nou se îmbrăcau în pânză de sac şi presărându-şi cenuşă pe cap, părăseau lumea ca să meargă după Iisus Hristos, Mântuitorul lor.

Fiind cu adevărat înţelepţi, ei lepădau minciuna pentru adevăr, lăcomia prin milostenie, beţia şi îmbuibarea prin post şi rugăciune, desfrâul prin lepădarea de sine şi, în sfârşit, îşi lepădau toate poftele trupeşti ca să-şi câştige sufletul.

"Cel ce îşi iubeşte sufletul în lumea aceasta, îl va pierde; iar cel ce şi-l urăşte, îl va păstra pentru Iisus, pentru viaţa veşnică" (Ioan 12; 25).

Sofia îşi lasă gândurile să o poarte spre binefacerile pe care le-a făcut Iisus celor care au dorit să li se ierte păcatele. Ce s-ar fi întâmplat oare cu leprosul, cu demonizatul sau cu orbul, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Iisus?! Şi-ar fi purtat povara păcatelor până la neputinţă, până când greutatea lor i-ar fi zdrobit. Şi-ar fi putut pierde viaţa, dar şi sufletul… Cum ar fi sfârşit desfrânata, dacă, alergată cu pietre fiind, nu fugea la Iisus? Nici Mariei din Magdal nu I-a fost uşor să renunţe la felul ei de a-şi trăi viaţa în desfrău, în luxuriantele săli ale palatului împăratului Irod. Întâlnindu-L pe Iisus, a câştigat nepreţuitul har, renunţând la poftele trupeşti, căutând mai bine eterna fericire din Patria Cerească.

O, cât de uşor îi poţi cere lui Iisus iertare, cât de îndurător şi milostiv este El! E de ajuns să te trezeşti la realitate şi căutându-L pe Dumnezeu, te regăseşti pe tine, pe tine cel creat de Dumnezeu sănătos, cel fericit, cel mulţumit de toată frumuseţea şi bogăţia creată anume pentru tine şi, de ce nu?, pe tine, cel strălucitor, imaculat ca un dumnezeu cu „d’’ mic!’’

„Iisus le-a răspuns: Nu e scris în Legea voastră că ’’Eu am zis: dumnezei sunteţi?’’ Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan.10 ; 34)

Din acest scurt şir de întrebări şi răspunsuri o întrerupse Titica atunci când apăsând butonul de la televizor, o emisiune cu Corina Chiriac despre cancerul de sân la femei, le-a atras atenţia. Interesant, se minunau ele. Acesta este printre puţinele forme de cancer care poate fi tratat cu rezultate foarte bune atunci când este depistat cât mai devreme.

- Titica, tu ştii că eu m-am lovit rău la sân?

- Ei, aiurea, ce-ţi veni acum?, refuză ea să creadă aceasta.

- M-am lovit de mult timp, pe 5 ianuarie !

- Anul acesta ?

- Da... şi... în loc să-mi treacă, s-a agravat mai rău.

- De ce nu te-ai prezentat la medic, să ştii la ce să te aştepţi?

- Dar acum aud pentru prima oară ce înseamnă cancer la sân şi ce înseamnă acest control mamografic. E înfiorător ce imagini arată! O, sărmana lume! Bietele femei cât pot să îndure! Doamne, cât chin şi câte suferinţe şi totuşi lumea iubeşte acest pământ.

- Ce, tu nu iubeşti acest pământ?

- Ba da, când generalizez, mă aşez pe mine în faţă. Eu mai mult decât toată lumea, iubesc acest pământ. Mie mai mult decât la toată lumea, mi-e milă de toţi oamenii de pe pământ şi-i iubesc pe toţi la fel. Ii iubesc şi pe cei bogaţi prin munca lor cinstită dar şi celor săraci le doresc deopotrivă aceeaşi bogăţie. În egală măsură aş vrea ca toţi oamenii de pe pământ să fie la fel de frumoşi, de înţelepţi şi de buni. Draga mea, nu ţi-am mărturisit nişte taine mari pe care le păstrez în inima mea încă de mult timp. Dumnezeu mi-a dezvăluit ‘’un plan de viitor al Său’’. Mi-a făcut cunoscute gândurile Sale despre pământul cel nou şi lumea cea nouă. Şi dacă vreo slujnică pământeană este mai vinovată, eu sunt aceea care să fiu lovită de cele mai multe bice, cum zice Sfânta Scriptură: "Sluga care-i ştie gândul lui Dumnezeu şi nu face, va fi bătută cu mai multe bice decât cel care nu ştia gândul lui Dumnezeu !"…

- Am de scris o carte… ştii?!

-Tu să scrii o carte?! Poţi?

- Ei, află că despre acest lucru îmi dau şi eu destul de bine seama, că nu pot ! Sufăr destul de mult că nu sunt persoana potrivită. Sinceră să fiu, am încercat, n-am reuşit… Vorbele mele sunt sărace pentru a lăuda graiurile şi frumuseţile lui Dumnezeu. Am aruncat în foc enorm de multe coli scrise, poate ţi se pare că exagerez, dar e foarte puţin spus despre chinul meu. Tu nu-ţi dai seama ce mult bine mi-ai făcut că m-ai luat cu tine, în această staţiune, sau cred că Dumnezeu a rânduit aşa... aici îmi pot limpezii toate gândurile !

Draga mea, află de la mine că omul se zbate zilnic între două forţe invincibile, mai presus de puterile ei. Ori inima ta ascultă de raţiune şi raţiunea de Dumnezeu, ori pluteşti pe valurile vieţii unde te-o purta curentul. Şi pentru asta trebuie să-ţi asumi toată responsabilitatea. Eu încă mă văd biruită de această forţă a răului. Vine şi-mi răstoarnă toate planurile. Mă lupt foarte greu cu toate împotriviirile acestuia, nu pot ţine calea mea pe care vreau şi pe care trebuie neapărat să merg.

Am scris deja o carte plină numai de îndemnuri ale Cuvântului lui Dumnezeu. Simplul motiv a fost că nu mă văd vrednică de o aşa slujire, nici nu pot descrie în cuvinte adevăratele minuni pe care le-am văzut şi auzit. Cum poţi descrie în cuvinte Chipul Prea Frumosului nostru Dumnezeu, aşa cum arată EL pe bolta cerească?! Cuvintele mele Îl urâţesc şi... mă apucă frica, un sentiment de părere de rău, de reproş mă dezarmează, uneori mă chinuie până la disperare. Mă face să-mi zic : Mai bine nu mă mai năşteam pe pământ, dar îmi revin foarte repede şi iar fără să vreau o iau iar de la capăt.

În ciuda repetatelor mele lepădări, astăzi am descoperit că Dumnezeu nu mă va părăsi, până la urmă. Pentru neascultarea, împotrivirea aceasta, glasul din umărul meu drept mi-a zis, atunci când am ars cartea: "Am să te pedepsesc". Şi iată această pedeapsă a venit imediat. Am fost lovită, fară intenţia cuiva, la sân, şi abia astăzi înţeleg adevăratul sens al cuvântului rostit atunci: “Te voi pedepsi’’. O pedeapsă destul de grea. Şi totuşi, astăzi, când tu m-ai lăsat în urmă, cu doamna aceea, după ce ne-am despărţit, eu în varful muntelui, am îngenuchiat şi cu lacrimi, sărutând muntele, am retrăit bucuria frumoaselor momente petrecute cu Dulcele meu Iisus, în munţii înalţi din visele mele de odinioară. Am simţit că iar am primit Duhul şi iată, Dumnezeu astăzi din nou s-a împăcat cu mine. Mintea mi s-a deschis faţă de lucrurile adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu. Privesc totul ca într-o oglindă. Amăgirile lui Satan au fost subtile. De multe ori m-a biruit, dar tot nu poate zadărnici el ‘’Planul lui Dumnezeu’’. Şi numai îndelunga răbdare a Bunului Dumnezeu a îngăduit să mă lase să fiu ispitită, lăsându-l să mă amăgească. Uneori, după aceste amăgiri, aceste învingeri, te ridici mult mai puternică, mai biruitoare. Poate şi această pedeapsă e tot pentru pregătirea cunoştinţelor mele. Mă va trece printr-un cuptor al încercărilor cu dublul rol, să mă curăţească de păcat şi să mă desăvârşească prin puterea Duhului Sfânt, renunţând definitiv la ‘’aluatul’’ cel vechi, la toate interesele pamânteşti. Să mă agăţ cu toată puterea de adevărul divin, împlinind cu preţul vieţii, orânduirea Celui de Sus. Şi de ce n-aş renunţa la tot, chiar şi la pacea, liniştea şi bucuria vieţii mele pământeşti, păstrând legătura cu El, Tatăl Ceresc, descoperind fraţilor mei ortodocşi prezenţa Lui, voia Lui, planul Său de viitor şi marea Sa iubire cu care ne înconjoară. Şi, dacă azi dă o şansă lumii prin curăţirea, prin naşterea din nou a poporului nostru român, deci eu, cu mare dragoste voi transmite acest important mesaj: ‘’Ieşiţi din lumea rea, ieşiţi din negura păcatelor !’’

‘’Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşa deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu… se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint ; iată ii voi face să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaste că te-am iubit… Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu. Şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu - al noului Ierusalim care se pogoară din cer de la Dumnezeul meu - şi numele Meu cel nou. (Apoc.3 ;8…12).

*

* *

La întoarcerea acasă, Sofia explică familiei ei că ar putea fi gravă problema de la sân. Narcisa, care locuia în Bucureşti, ascultand de sfatul medicului ei Hoinărescu, medic ginecolog, a reuşit să o programeze la o consultaţie la Spitalul Militar, la un doctor de mare excepţie. Dr. Gelu s-a pronunţat:

- Nodulul este mic, suntem încă în timp util. Analizele sunt bune, e un caz uşor, nu vom scoate tot sânul!, hotărîră cei doi medici chirurgi, amândoi fiind de părere să fie operată cât mai curând. A doua zi, pe 9 august, Sofia a fost chemată prima dintre cele patru femei din salon ce urmau să fie operate şi, cum nici nu-şi imagina ce înseamnă această operaţie, merse foarte liniştită, cu pacea şi credinţa în suflet, că totul o să fie bine. Gândea doar că vor extirpa de la sân un nodul mic, ce cuprindea nişte celule strivite care n-au mai putut să se regenereze. Câţiva rezidenţi au chemat-o într-o cameră vecină cu sala de operaţie pentru o mică pregătire. Goală, pe o masă cu rotile, i se puse o perfuzie care o alimenta cu ceva, nici ea nu ştia ce. Singură cu gândurile ei îşi zise:

- Iisuse, parcă aş fi ca Tine când Te-au aşezat gol pe Cruce, cu mâinile răstignite. De o mână mă leagă punându-mi o branulă, iar de cealaltă un alt aparat ce îmi măsoară pulsul cardiac…

Toate acestea păreau că n-o înspăimântă prea tare. Narcisa, care până atunci stătuse de vorbă cu medicii, ajunse lângă mama sa şi preţ de câteva minute o încurajă pentru clipele ce aveau să urmeze. Fără nici o teamă, chiar zâmbind, Sofia se îndrepta către sala de operaţie pe această masă cu rotile. În prag o întâmpină toată echipa de doctori, unul dintre aceştia spunându-i:

- Mă, tu ştii că fiica ta are apartamentul exact deasupra mea? Mă inundă, dacă nu fac treabă bună!

Sofia, bucuroasă, văzând că doctorul o ţinea pe Narcisa pe după umeri, zâmbi chiar fericită, lăsându-se purtată în sală, de acesti rezidenţi.

Aici, îşi ridică gândul la Iisus Mântuitorul, şi-şi spuse că acum are şi ea prilejul să calce pe urmele Golgotei, după Învăţătorul ei. Deşi Crucea ei e mult prea mică, mult prea uşoară...

Zicând "Tatăl nostru", apoi rugăciunile începătoare de la "Paraclisul Maicii Domnului", firul gândurilor s-a întrerupt ...

Sedativele ce curgeau lent prin perfuzia de la mâna stângă şi-au făcut imediat efectul, Sofia dormind un somn profund timp de două ore. Două palme şi o voce stridentă o făcură să tresară din somn, ajutând-o pentru o clipă să-şi deschidă ochii. Pleoapele însă au căzut foarte grele din nou, refuzând să se supună ordinelor creierului. Sofia auzise foarte bine şi foarte clar "Treziţi-vă!". Dar cum să se trezească dacă întreg trupul nu voia să mai asculte de aceste comenzi? Era ca într-unul din visele ei, când lupta cu vrăjmaşul aprig, ce-o războia prinsă în diferite curse şi vicleşuguri. Nu-şi putea reaminti unde se află, luptându-se din răsputeri să execute ceea ce îi spusese acea voce hotărâtă, dar nu putea. Simţea cum pluteşte, cu toate că gândul ei era să sară jos, să se trezească şi să meargă pe picioarele ei. Uluitor însă, simţea cum peste ea cad nişte cuburi albe, mari, de gheaţă venind unul peste altul.

- Oare am murit? Doamne Iisuse, lucidă sunt, dar nimic nu-mi reamintesc. Cuburile acestea de gheaţă îmi dau fiori. De ce cad într-una peste mine? Să zbor cumva printre nori? Ce se întâmplă cu mine? Ce soartă! Cineva mi-a strigat să mă trezesc, şi totuşi sufletul meu nu simte nimic!

Această deznădejde o aruncă pe Sofia în umbra morţii, lăsând-o pradă gândurilor atât de chinuitoare încă mult timp.

Ajunsă sus la etaj, la Terapie intensivă, într-un pat modest, simţi două mâini reci şi ude, care îi atingeau fruntea. Narcisa, fiica ei, o întări cu cuvinte convingătoare:

- Ai scăpat. E totul O.K. Eşti aici, lângă mine şi ai să te refaci repede. Închide ochii, mama, şi dormi liniştită. S-a făcut noapte, acum plec, dar în zorii zilei, voi fi iar lângă tine.

Sofia realiză în sfârşit unde se află şi de ce se află aici. Teama de necunoscut n-o mai tulbură şi dorea acum să se odihnească până dimineaţă, în zorii zilei, când fiica ei va veni din nou la ea.

Acest sfat bun a fost ca o binecuvântare pentru sufletul ei apăsat de atâta frământare şi nelinişte şi a ajutat-o să-şi limpezească toate gândurile şi să adoarmă din nou. Dar nu mult după miezul nopţii, somnul i-a fost tulburat de o mare gălăgie. De data aceasta, chiar nu putea înţelege ce se întâmplă în jurul ei. Cineva plângea şi încerca să explice altcuiva că şi-a pierdut tot sânul, iar aceea, la rândul ei, se afla în aceeaşi tragică poveste:

- Am cancer, am cancer!, striga speriată una dintre acestea.

- Şi eu am cancer!, se plângea şi cealaltă voce. Nu mai am sânul. Domnul doctor mi-a explicat că va duce nodulul la laborator, şi dacă nu este de origine canceroasă, nu-mi scoate tot sânul. Urma să extirpeze doar acest nodul. Înseamnă, deci, că am cancer!

Sofia, ridicând capul nedumerită, văzu că alături de patul ei mai erau trei paturi. În fiecare erau alte bolnave operate, surori de suferinţă cu ea. Cel mai bine o cunoştea pe Maria din Breaza şi pe Elena din Voineasa. Toate se întrebau "Ce mă fac? Ce mă fac? Am cancer".

În aceeaşi postură era şi Sofia, care a încercat să le consoleze puţin:

- Dragele mele, de ce vă pripiţi în a lua nişte decizii care poate nu sunt adevărate şi poate nici nu se va întâmpla răul pe care îl susţineţi? Hai să adormim din nou liniştite şi Dumnezeu ne va da tărie şi putere să putem trece peste acest impas. Ajunge zilei de azi răutatea ei. De ce să ne aruncăm într-un rău şi mai mare? Poate Dumnezeu ne va ajuta să nu mai fie cancer, după cum spuneţi voi. Poate a fost închis ca într-o cutie şi aruncând-o cu totul... Am rămas fără sân, dar vom fi sănătoase şi vom putea trăi chiar încă foarte mulţi ani.

S-a făcut linişte. Sofia făcuse un efort colosal să poată vorbi atât. Peste câteva momente, însă auzi din nou:

- Tu, care ai vorbit până acum, mai vorbeşte! Hai, mai zi ceva, că e bine când vorbeşti tu. Cine eşti? Unde eşti? Mai spune-ne ceva.

- Nu pot să mai vorbesc, sunt tot operată şi eu ca şi voi.

- Şi ţi-a scos şi ţie tot sânul?

- Bineînţeles, tot sânul, nici nu aş fi cutezat altfel. Ca să-mi mai rămână vreo celulă canceroasă şi să mă reoperez, ca multe altele? Dar ce dacă n-am sân? Altele n-au ochi, ori o mână, ori un picior şi nu se mai plâng atâta. Hai să dormim liniştite, că avem nevoie de mai mult somn.

- Da, aşa, să dormim. Trebuie să dormim mult ca să plecăm sănătoase de aici! încuviinţă doamna Maria din Breaza.

În sfârşit s-a făcut din nou linişte şi au dormit un somn profund, până la ziuă. A doua zi, încă devreme, Sofia se trezeşte cu fiica ei, privind-o lung speriată.

- Ce vezi la mine?, o întrebă nedumerită.

- Mamă! Dar eşti numai ciupituri de ţânţari, faţa, mâinile şi tot pieptul până la cearşaf. Stai să le număr: 1, 2, 3, 4, 5, 6...

Narcisa îşi găsise o bună ocupaţie, făcând abstracţie de tot ce o înconjura. Nu s-a oprit până la ultima înţepătură.

- Sunt 184 de înţepături, mamă!

- Au fost foarte flămânzi!, îi compătimi ea pe ţânţarii care stăteau pe pereţi, ca o turmă de cai graşi.

- Mamă, aceştia pot transmite o groază de boli, cu atât mai mult cu cât sunteţi la reanimare!

- Ce te temi, fetiţo? Teme-te de Dumnezeu, nu de nişte ţânţari. De la El ne vin toate bolile noastre, toate necazurile şi întristările. De ce umblăm atâta să cercetăm microbii şi de ce nu elucidăm problema păcatelor noastre cu care îl supărăm pe Dumnezeu?

- Tu în mine loveşti acum!

- Oare nu eşti tu primul meu exemplu?

- Mamă, îţi repet, aici greşeşti. Şi microbii sunt făcuţi de Dumnezeu, poate spre încercările noastre. Dar Iisus ne-a spus: "Eu am biruit lumea, biruiţi-o şi voi". Oare cum să biruim, nu luptându-ne cu răul de lângă noi? Avem altă armă de luptat? Tot Dumnezeu ne-a dat înţelepciunea ca să putem ieşi învingători.

Discuţia le-a fost întreruptă de vizita domnului doctor, căruia Sofia i se plânse:

- Domnule doctor, m-aţi lăsat să mă mănânce ţânţarii...

O privi lung, cu puţină emoţie, apoi înălţând din umeri, a răspuns:

- Ce era să-ţi fac? Ştii bancul... Un amiral se îmbarcă pe un vapor. Se plimba şi-i plăcea să stea la soare pe o scară înaltă. Şi tot la fel se apăra de nişte ţânţari, care îl înconjurau. Subalternul a dat comandă la doi marinari:

- Mergeţi şi voi şi-i faceţi vânt!

Ei l-au apucat de braţ şi l-au aruncat în apă.

Toate bolnavele au început să râdă. A râs şi Sofia. Era o glumă bună. Toate îl preţuiau foarte mult pe doctor. Imediat după vizită, intra în sala de operaţii. În fiecare zi, opera circa patru, cinci femei. Cum putea oare să-i revină tot dumnealui grija să nu le ciupească ţânţarii?

Acest doctor, deşi modest, părea sobru, tăcut, ceea ce te făcea să îl respecţi. Această glumă a descreţit frunţile bolnavelor.

Celălalt doctor era o fire veselă, glumeaţă. Mereu glumea cu noi toate, ceea ce ne facea mai plângăreţe. Dar ne repeta într-un mod încurajator:

- La noi, nu se moare, bolnavele noastre sunt în pericol până aici, până ajung la noi. După operaţie, încep să prindă viaţă. Uite pe Elena din Voineasa! Cum arăta la început? A suportat două operaţii deodată. Şi de sân şi de uter. Acum arată ca o fată mare. Analizele sunt bune, şi cum arătau la început?! O să vedeţi, veţi trăi încă mult timp!

- Aşa este, domnule doctor, vă mulţumesc din inimă!, încuviinţă doamna Elena din Voineasa, o doamnă drăguţă, educatoare la grădiniţa de copii.

Cu ea a stat Sofia, plecând de la Terapie intensivă, la salonul nr. 8. Acest salon avea trei paturi. Venind aici în cărucior, Sofia a căzut în leşin de două ori. Trebuia să ţină capul la orizontală, ca să se irige creierul cu oxigen. Fiica ei, speriată, a venit în grabă cu doctorul care a condus-o până la pat, dându-i îngrijiri speciale. Se cerea odihnă foarte multă, somn profund. Dar cum să adoarmă? În pavilionul vecin, la "glumeţii noştri", cum îi numea doctorul cel tânăr, toată noaptea un bărbat legat în cămaşa de forţă o striga pe Maria. Probabil o striga pe soţia lui, să vină să-i redea libertatea.

Spre miezul nopţii Sofia a început să plângă:

- De ce plângi?, o întrebă mirată doamna Elena.

- Cum poţi dormi? Nu-l auzi pe acel om care o strigă într-una pe Maria? Pe care Marie o fi strigând-o? Pe soţia lui care-i neputincioasă, ori pe Maria, Fecioara, Maica lui Iisus? Cine să zică pentru el un "Tatăl nostru"? Nu e oare fratele cel slab căzut între tâlhari?

- Hai să zicem noi!, se încumetă ea să răspundă.

S-au rugat împreună. După această rugăciune, omul a tăcut. Doamna Elena a simţit din plin binefacerea lui Dumnezeu prin acest "Tatăl nostru".

A treia zi de dimineaţă, le veni în patul alăturat o bătrână foarte grasă, care dormea şi ziua şi noaptea, sforăind groaznic.

Cu toate că Sofiei i se administra şi un sedativ seara, pentru a nu mai simţi durerea, totuşi aceste sforăituri reuşeau să o trezească noaptea. Doamna Elena din nou o întrebă pe Sofia:

- Iar plângi?

- Iar plâng. Iisus mi-a orânduit prea multă suferinţă. Eu merg din rău în mai rău.

Acum înţelegea Sofia mica şi neînsemnata frază ce-o auzise nu de mult: "Dă sânge şi ia Duh". Doamna Elena veni la patul ei cu un distonocalm, care cu siguranţă îi va face bine.

- Cât bine? E ca o picătură de apă căzută într-un ocean. A început să-i recite din versetele Psalmistului: "Mulţi ar dori să intre în Împărăţia Cerurilor, dar puţini vor să ia Crucea lui Iisus. Mulţi umblă după mângâierile Lui, dar puţini rabdă patimile Sale. La masă îl întovărăşesc mulţi, dar la greutate rămân puţini. Toţi vor să fie părtaşi la bucuria Lui, prea puţini însă rabdă pentru El. Mulţi urmează pe Iisus până la frângerea pâinii, dar puţini ajung să bea din paharul patimii Sale.

Mulţi laudă minunile Domnului, dar puţini rabdă ocara Crucii Lui. Mulţi iubesc pe Iisus atâta vreme cât nu dau de necazuri, mulţi îl laudă şi-L binecuvintează, când primesc harurile Sale; dar dacă Iisus se ascunde şi-i părăseşte o clipă numai, pe dată încep să murmure şi să-şi piardă nădejdea în El".

Nu se ştie cât a înţeles doamna Elena, dar, în întunericul nopţii, stând pe marginea patului, îşi făcea complexe de vinovăţie, cum că ea, până acum, a stat foarte departe de Dumnezeu.

- Cred că Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine, de aceea a orânduit să fim aici surori de suferinţă, ca eu să încep de astă dată să cercetez această cale şi să merg şi eu pe ea.

Douăzeci şi una de zile nu au părăsit paturile şi tot atâta au păstrat şi mobilele la brâu, cum le numeau bolnavele, adică pungile în care se colecta din coasta operată sânge şi apă, ca şi la Iisus când în coastă fiind împuns, a curs sânge şi apă.

Tot amândouă au fost duse cu salvarea Spitalului Militar la Spitalul Colţea, unde domnul profesor doctor le lămuri asupra a ceea ce vor avea de făcut în viitorul apropiat. Sofia s-a întâlnit cu doctorul în cabinetul doamnei asistente:

- Te rog, mai fă-mi o cafea!, ceru domnul profesor.

- Nu se poate, domn' profesor. Aţi băut una şi ştiţi că nu mai aveţi voie!, îi replică ea.

- Dar te rog, mai fă-mi una mică... Mă simt foarte obosit şi am atât de multe bolnave la uşă...

- Domnule profesor, sunteţi bolnav cu inima. Nu ţineţi la viaţa dumneavoastră?, refuză categoric asistenta.

Dar domnul doctor insistă ca un copil şi reuşi, în sfârşit, să mai capete puţină cafea, intrând mulţumit în cabinetul său. L-a urmat şi Sofia, fără să scoată un cuvânt, ca să nu-i tulbure puţina mulţumire sufletească pe care o găsise în stropul acela de cafea. Iată, după consultaţie, o copleşi cu laude.

- Ei, uite vezi ce operaţie? Dacă e făcută de Gelu... Ai avut mare noroc c-ai fost operată de el! De luni începi la noi cobaltoterapia, apoi faci citostaticele. Cobaltoterapia la noi, pentru citostatice mergi la Doru la Spitalul de Oncologie din Ploieşti. E băiat bun, e ca şi băiatul meu.

Doctorul pe care l-a întâlnit Sofia la spitalul din Ploieşti era într-adevăr aşa cum îl descrisese profesorul: vesel, glumeţ, plin de viaţă, sufletist, dar şi foarte înţelept. Sofia nu s-a îndoit deloc de priceperea şi înţelepciunea cu care vindeca bolnavele. Salonul unde era ea internată avea 12 paturi.

În primul pat de la uşă, era o doamnă operată cu anus contra naturii, a cărei stare fizică arăta teribil de îndurerată. Se afla ca şi Sofia la prima doză de citostatic. Suferinţele erau mult mai mari, operaţia mult mai complicată. Regimul de hrană mult mai dificil, aproape un an de zile numai supe strecurate, fără pâine, fără suc de fructe acidulate. În cel de-al doilea pat, era o femeie operată tot la sân, dar cu cinci ani mai în urmă. Operaţia arăta bine, dar între timp cancerul reapăruse prin ganglionii de la gât şi-i dădeau dureri de cap insuportabile. Pe perioada celor trei zile de internare nu putea să ridice capul de pe pernă, vomita mereu, iar culoarea feţei căpătase o paloare vânăt închisă, ca un cadavru ce trebuia încă de mult înmormântat.

- Moare, domnule doctor?

- Nu, o să vedeţi cum prinde iarăşi viaţă! Şi aşa se întâmpla.

În al treilea pat, o altă bolnavă, la a treia doză de citostatic.

- Vezi, dacă n-ai vrut să mă asculţi? îi reproşă domnul doctor. Nu-mi place cum arată sânul. Dacă te duceai la Spitalul C.F.R... Aceasta îl urmări cu ochii umezi şi spuse:

- Acum e târziu, domnule doctor ?

- Ei… ba nu... te vei face bine, dar… mai greu !

În al patrulea pat, o doamnă farmacistă.

- Am vândut tot felul de medicamente, dar de cancer la ochi n-am auzit, domnule doctor!

Pierduse un ochi biata femeie, iar acum era ameninţată şi la celălalt. Ar fi făcut orice sacrificiu să trăiască, dacă acel singur ochi iar fi rămas sănătos, dar numai Cel de Sus cunoaşte viitorul şi dispune de viaţa oamenilor. În al cincilea pat, unei doamne operată la sân cu ani în urmă i se umflase foarte rău toată mâna, din cauză că nu avea cine s-o scutească de efort.

- Aveţi tratament şi pentru ea, domnule doctor?

- Da, am. Se va face şi ea bine în curând.

În al şaselea pat, o doamnă tânără şi frumoasă zăcea inconştientă, adusă pe braţe de soţul ei şi de cei trei copii. Analizele arătau că hemoglobina era foarte scăzută. Un neg operat la picior îl obligase pe medicul chirurg să alerge pe venă până sus şi tot nu a fost suficient... Familia era disperată. Calm nu părea nici domnul doctor. Ca să-i perfuzeze citostaticele, trebuia să-i aducă mai întâi hemoglobina la normal. Pungile cu sânge îi dădeau acum frisoane foarte mari, dar şi sursa vitală de care avea atâta nevoie. După ce şi-a căpătat cunoştinţa, zâmbea fericită că biruise boldul morţii.

- Domnule doctor, aţi readus-o dintre cei morţi, i-aţi dat iarăşi viaţă.

- Sunteţi mare, domnule doctor! au exclamat toate în cor, manifestându-şi marea bucurie.

- Da! Sunt cel mai mare, cel mai tare din parcare!, exclamă, râzând, cu vocea lui tare.

- Nu, domnule doctor!, zise Sofia. Sunteţi cel mai mare înaintea lui Dumnezeu. Sunteţi ca un apostol al generaţiei noastre, care face minuni dumnezeieşti.

- N-am auzit, n-am auzit, ce-aţi spus ? Şi întorcându-se brusc de la uşă, râzând din nou cu toată gura, aşa cum îi stătea şi bine, le întrebă:

- Ştiţi bancul, apropo de apostol, "N-am auzit, n-am auzit"?

- Nu, au răspuns bolnavele. După ce a terminat bancul, au râs toate în cor şi parcă nu mai simţeau nici o durere, în preajma doctorului lor. Răspândea în jur numai veselie şi optimism.

Al unsprezecelea pat era ocupat de Sofia. Şi ea, ca şi celelalte bolnave, încerca să supravieţuiască. Încrederea în doctorul lor le dădea forţă şi putere. El le sfătuia să nu gândească niciodată negativ, să fie mereu optimiste, pline de încredere în Dumnezeu şi în doctorul lor. Vor ajuta corpul să lupte şi să învingă cancerul, această boală care pare a fi ca o caracatiţă, ce-şi înfige tentaculele prin tot corpul.

Doctorul le repeta mereu că rolul acestor citostatice este să distrugă celulele canceroase din tot corpul. Lupta istovitoare cu acest monstru ucigător de suflete se dădea mai ales pe plan psihic. Victoria era declarată doar atunci când mentalul putea să ignore existenţa acestei boli. Prevenirea şi tratamentul cancerului de sân au devenit foarte mediatizate. Femeia era aceea care trebuia să înfrunte cu optimism frica morţii. Femeia, deşi sexul slab, poate suporta durerea dincolo de limite, înfruntând chinuri şi spaimele greu de imaginat. Restul bolnavelor din celelalte paturi erau operate uterin. Păreau cazuri mult mai uşoare. Lângă patul Sofiei se afla o bolnavă operată tot la sân, care se numea Elisabeta. Aceste două bolnave erau cam de aceeaşi vârstă şi doar puţin timp le-a trebuit ca să descopere că au caractere şi firi asemănătoare. Mai mult, amăndouă lăudau pe Dumnezeu, dându-i slavă şi poate că a fost cel mai important aspect care le-a unit într-o prietenie puternică.

Amândouă erau nişte luptătoare, deşi în acel moment nu mai găseau nici o explicaţie despre cum vor mai putea scăpa din ghearele morţii. Îşi încredinţa una alteia sentimente, trăiri, părţi din viaţă în cele mai mici detalii. Şi Elisabeta era aceea care murmura uneori dezamăgită, având multe nedumeriri, suspiciuni, neîncrederi şi multe decepţii în viaţa ei. Această cea din urmă grea încercare ce i-o dăduse şi ei Domnezeu, îi schimbase sensul vieţii. O modelase, făcând din ea o fiinţă cu alte prejudecăţi. Interesul ei se îndrepta acum spre o altă lume, “de dincolo!” Când l-a întâlnit pe Făt Frumos pământeanul pe calul alb, s-a interesat de unde vine şi ce caracter are, şi ce planuri de viitor îşi face. Şi, dacă ea va putea să se ridice la nivelul pretenţiilor lui. Acum Sofia îi dezvălui altă lume, îi descoperea un Mire mai frumos ca bărbatul ei. Mintea i se pune din nou pe gânduri. Oare va ajunge la nivelul pretenţiilor Lui? Ce şcoală din lume să ateste o diplomă şi să-i asigure şi ei ocuparea unui astfel de loc în Paradisul atât de înfrumuseţat, unde locuieşte El? Chiar cel mai din urmă loc în împărăţia Sa!… Elisabeta asculta cu mult interes îndemnul Sofiei. Ca şi ea, de altfel, stătea cu Sfânta Biblie sub braţ. Elisabeta nu avea cu ce să se laude. Citiră împreună câtă răbdare a avut Bătrânul Iov în lupta cu încercările date lui de Dumnezeu.

- Ce statornic în credinţă, ne explică Sfânta Scriptură că a fost acest strămoş al nostru!, se minună Elisabeta, apoi îi adresă o întrebare Sofiei, mai mult ca pentru sine: Eu de ce sunt atât de neputincioasă? Sunt conştientă că şi eu am întâmpinat o încercare foarte grea, dar am trecut peste perioada cea mai dificilă, o cădere psihică, era şi firesc s-o întâmpin după un şoc aşa de mare... nu? Dar trebuia să fiu mai puternică... Dar dacă Dumnezeu nu tămăduieşte... sufleteşte, în zadar toţi doctorii şi toate doctoriile din lume.

- Rănile trupeşti se tămăduiesc mult mai uşor, Elisabeta, decât cele sufleteşti... Când sufletul îţi este bolnav te simţi rău în tot corpul.

- Da, ai perfectă dreptate. Dacă stau să mă gândesc, îţi pot mărturisi, Sofia, că în chinurile acestea mari, chiar prea mari, am simţit două forţe supreme. Înlăuntrul minţii mele, se amestecau două voci. O voce îmi şoptea: "Hai, fă ceva, omoară-te odată. Nu vezi că nu mai ai scăpare şi nici o nădejde? Nu există doctor şi nici medicament cu care să scapi de chinul ăsta! Vei sfârşi într-un lung drum de amară suferinţă. Nu vede Dumnezeu, nu se îndură Dumnezeu! Dumnezeu nu iartă, nu miluieşte! Fă ceva, să mori odată, găseşte o metodă de sinucidere să scapi mai repede de viaţa asta atât de ticăloasă, tu nu vezi că toţi oamenii de pe lumea asta au avut noroc, numai tu ai trecut numai prin chinuri şi dureri? Altă voce, cea de a doua, mă îndemna: "Aruncă-i în faţă aceste viclenii ale lui Satan, şi zi-i: Fugi, duh blestemat de Dumnezeu, teme-te, duh viclean, cu amăgirile şi ispitele tale, că de tine nu ascult. Să te certe pe tine Domnul Dumnezeul meu, să piei din toată calea şi din tot cuprinsul meu. Eu nădăjduiesc întru Domnul şi de tine nu ascult, tabără dacă te-ai rândui împotriva mea, nu mă tem, nici nu mă înfricoşez de tine. Domnul este scăparea şi izbăvitorul meu şi numai Lui îi slujesc, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor".

Sofia, ştii cât de controlată şi coordonată îi este viaţa omului, de cele două forţe, deopotrivă?! Forţa răului parcă se luptă cu mai multă disperare, încercând să-i schimbe omului gândurile în rău. Am găsit o rugăciune, îmi e de mare folos, numai cu ea mi-am liniştit de multe ori tristeţea şi durerea, am trecut peste bariere greu de imaginat, ascultă :

"În mâinile milostivirii Tale celei mari, Doamne, încredinţez sufletul şi trupul meu, simţurile şi graiurile mele, lucrurile şi toate cele trebuincioase ale trupului şi sufletului meu. Iar Tu, deci, binecuvântează-mă, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de tot răul, ca, petrecând fără de păcat toate zilele vieţii mele, să ajung la viaţa cea veşnică cu Sfinţii Tăi în Împărăţia Ta şi cu dânşii să Te slăvesc în veci. Amin".

- Elisabeta, fără de păcat n-au putut petrece viaţa pe pământ nici chiar cei mai mari Sfinţi de pe lume, chiar şi Domnul nostru Iisus l-a certat pe un slujitor zicându-i: “Să nu-mi zici Mie Bunule, unul singur este bun - DUMNEZEU.” Iată, deşi Iisus a fost fără de păcat a vrut să ne dea nouă lecţie de învăţătură, să ne smerim, că nimeni dintre noi nu putem ajunge la măsura Lui.

- Înţeleg, Sofia, dar de ce am dorit, sau, mai bine spus, am năzuit spre o viaţă curată, retrasă din valul acesta atât de ademenitor al acestei lumi? Parcă ispitele s-au năpustit mult mai mult asupra mea!

- Multe persoane gândesc ca tine. Odată ce au îmbrăţişat această trăire duhovnicească, ajung la aceeaşi concluzie. Bineînţeles că cel potrivnic vine cu acest război asupra celui ce încearcă să iasă de sub comanda lui. Tu fii indiferentă la aceste atacuri, roagă-L pe Domnul tău să-l alunge şi vei scăpa foarte uşor de el.

- Dar numai cu aceste rugăciuni am trecut prin toate încercările vieţii, reuşind să merg mai departe, şi... mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Bunei Fecioare Maria, am trecut.

Elisabeta gustă din plin amarul acestei vieţi şi ca Iisus simţea acum trupul biciuit şi sfârtecat de dureri. Parcă nu voia s-o inţeleagă nimeni că dorea atât de mult o morfină dar nu i se cuvenea nici această binefacere ce părea pentru mintea ei atunci, un colac de salvare. Dumnezeu îi deschise o altă uşă. Dincolo de această uşă, pe un scaun modest, înconjurată de Sfintele Icoane, purtând chipuri cereşti, stătea o doctoriţă, anume Magda, medic primar psihiatru. Ajutorul divin se reflecta în grija pe care aceasta o purta faţă de aproapele. Zoloft şi remeron a fost medicaţia care i-a redat din nou forţa necesară să se ridice din patul suferinţei. Zi de zi, încet, încet, Elisabeta recăpăta bucuria vieţii, ca-n versetele lui Iov: "Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine la zilele de la începutul vieţii sale".

Doamnei doctor Magda nu-i venea înţelepciunea numai din studiul spre care se aplecase timp de mulţi ani, ci şi din lumina şi adevărul lui Dumnezeu. Iar noi cum să nu iubim astfel de oameni?

"Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine că şi pe el l-a făcut Domnul, că de la Cel Prea Înalt este leacul şi de la rege va lua dar. Şi doctorului dă-i loc căci pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine că şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă. Că şi el se va ruga Domnului ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă". (Înţ. Isus. Sirah. 38 ;1,2,12,13,14.)

- Elisabeta, o întrerupse Sofia, tu eşti credincioasă?

- Da, sunt ! Dar aceasta nu mă îndreptăţeşte să spun că sunt fără de păcat, răspunse emoţionată ea.

- Lumea e plină de peripeţii şi de pericole, de aceea s-a jertfit Mântuitorul nostru pe Sfânta Cruce, pentru aceste slăbiciuni sufleteşti. Dar iată, află acum că ţie îţi spune Iisus Hristos: "Fie ţie după credinţa ta, tot ce vei dori îţi va da ţie Domnul".

- Vai, Sofia, să ştii că nu-mi plac laudele, dezmierdările. Prea mă alinţi cu vorbe mari, deşi drept să-ţi spun, îmi prind bine în aceste momente atât de grele, ca acum. Aceste cuvinte îmi sunt bine venite şi parcă-mi înaripează sufletul. Îmi dau putere şi tărie să lupt şi să biruiesc moartea care mă ameninţă.

- Vei birui, Elisabeta, cu voia şi cu ajutorul lui Iisus, tu te vei face sanatoasă, numai că firul vieţii mele va stopa aici. Cel ce mi-a dat suflare de viaţă va veni şi-mi va lua suflarea ce-a fost încătuşată în acest trup de lut. Va veni să ia ce-i al Său şi trupul să-l dea ţărânei, lutului din care am fost făcută, să-l dea stricăciunii. Tu însă vei continua ceea ce n-am reuşit să duc eu până la capăt. Să ştii, vieţile noastre se aseamănă întru totul, şi... se aseamănă cu toate vieţile, tuturor surorilor noastre din acest popor. Tu să fii încredinţată că ceea ce am încercat să explic în conţinutul acestei cărţi e un ‘’Adevăr venit din Lumina Adevărului Divin’’. Tu trebuie să pui suflet pentru această carte. Ţi-o dăruiesc, ocupă-te tu mai departe de ea, bineînţeles, să vadă lumina tiparului, conştietizând acest popor despre ce conţine. În ea vei găsi un mesaj venit de la Cel Prea Înalt Dumnezeu. El ne iubeşte, ne întinde o mână, rămâne ca noi să facem un pas către EL, dacă Îl iubim aşa cum spune Legea: din toată inima, din tot sufletul şi să-i slujim Lui cu credinţă. Astăzi trage o linie, iartă şi şterge toate păcatele celor ce vor să păşească dincolo cu inima curată ca un nou născut. Eu sunt martora acestor mari evenimente pe care le trăim acum. Prin ochii mei au văzut pe Dumnezeu, prin urechile mele au auzit graiul lui DUMNEZEU toţi fraţii mei ortodocşi şi să nu ignore cineva Cuvântul Lui. Nu l-aş povăţui să-i stârnească mânia Celui Prea Înalt. Eu nu voi mai fi cu voi. Fiţi tari în faţa ispitelor şi căutaţi mai degrabă necuprinsele frumuseţi şi bogăţii de Acolo, de sus. Nu suntem fiinţe întâmplătoare, ivite dintr-o moleculă trecută prin mii de transformări cum ne-au amăgit prooroci mincinoşi. Cel ce ne-a dat viaţă ne cere înapoi cu demnitate viaţa şi ne întreabă ce am făcut cu ea.

- Nu, Sofia, nu gândi negativ. N-ai înţeles ce ne-a sfătuit domnul doctor? Suntem la a patra internare, la a patra doză de citostatice, dacă vrea Bunul Dumnezeu să reuşim să le facem pe toate şase, suntem salvate. Dacă stau să mă gândesc, şi eu pot spune aceeaşi variantă. Şi eu mă simt foarte rău. Decât să mă internez aici şi să fac acest tratament, prefer să fug în munţi, oriunde, în peşteri, printre animalele pădurii. Ele nu mi-ar provoca atâta greaţă, atâta durere, ameţeală, dezgust, pot spune chiar chinuri care mă înfioară prin tot corpul. Simt ca un venin de şarpe care-mi otrăveşte sângele, inima, apoi tot corpul, nu mă mai pot privi nici în oglindă. Mereu am zis: de data asta voi muri, şi iată, n-am murit. Deci are dreptate domnul doctor, când ne dă întâlnire tuturor la aceeaşi oră, în aceeaşi zi din lună.

- Elisabeta, vorbeşti mult, dă-mi voie să-ţi explic. Am încercat să-ţi mărturisesc ceva, dar văd că n-ai înţeles nimic! Destinul vieţii mele este altul. Ascultă-mă, te rog, cu luare aminte:

Dumnezeu a trimis un mesaj către noi, toţi ortodocşii din ţară şi de peste hotare. Eu L-am văzut pe Dumnezeu în toată Slava şi Măreţia Lui, cu măriţii Sfinţi în "Răsăritul Cel de Sus". Mi-a făcut cunoscute planurile Sale de viitor! Mi-a arătat, purtându-mă de mână în jurul globului pământesc, o negură în care stăteau toate continentele, toate popoarele lumii, printre care şi ţara noastră...

Trei zile, Elisabeta nu a făcut altceva decât să asculte eşecul şi realizările, încercările şi durerile vieţii Sofiei. A descoperit multe taine frumoase şi interesante pe care i le-a făcut cunoscute Sofiei însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

‘’Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi si cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al meu va lua si vă va vesti’’. (Ioan.16 ; 13)

- Sofia... ştii... eu nu pot...

- Elisabeta, pământul tot este cufundat în această negură de păcate, tu luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu o să ne mântuim noi toţi. E deajuns să vrem, că ne putem mântui într-o singură zi. Bineînţeles, păstrând pe mai departe o inimă plină de credinţă pentru Cele de Sus.

Acest val nimicitor, comunismul, ne-a luat pe neaşteptate. Am fost nişte victime prinse în hora capriciilor şi ispitelor mari şi grele, ale acestei odioase dictaturi, aceea stalinistă, leninistă instaurată pe lungul drum al comunismului. Valul ispitelor în care am fost cu toţii antrenaţi până acum, ne va arunca şi mai rău în oceanul fărădelegilor lumeşti, unde nu vom mai avea nici o şansă de scăpare dacă tu nu te ocupi de această carte. Tu zideşte pe fundaţia lasată de Iisus şi Dumnezeu va fi Acela care va vădi ce fel este lucrarea aceasta :

’’După harul lui Dumnezeu cel dat mie, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Iar de zideşte pe această temelie, aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut ; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrarea fiecăruia, dacă se va arde sau nu. (l Corin. 3 ; 11,12,13).

- Sofia, crucea aceasta este mult prea grea… şi… n-am să pot s-o duc!

- Elisabeta, cât de grea ar fi, tu trebuie s-o duci, o duci pentru Domnul tău care EL, a dus-o ca să ne arate nouă cât de mult trebuie să te jertfeşti pentru iubirea de aproapele. Ascultă viaţa de pe pământ trăită de Iisus Nazarineanul, Omul: ‘’Şi a născut pe Fiul Său, Unul - Născut şi l-a înfăşat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi când s-au împlinit 8 zile ca să-L taie împrejur, i-au pus numele Iisus. (Luca 1 ;30,32 ; 2 ; 7,21)…

’’Şi, negăsindu-L s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după 3 zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi învăţându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui’’. (Luca 2 ;45,46,47)…

‘‘Ziceau fariseii şi cărturarii : Are demon şi este nebun, de ce să-L ascultaţi?” (Ioan. 10 ;20).

‘’Dar şi mai mult străbătea vorba despre El şi mulţimi multe se adunau, ca să asculte şi să se vindece de bolile lor… Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi se ruga’’. (Luca. 9 ; 15,16)…

‘’Şi a doua zi, foarte de dimineaţă sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo… Şi El a zis lor : Să mergem în altă parte , prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit... Şi au plecat spre un loc pustiu, deoparte’’. (Marcu 6 ; 32)

‘’Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopti, la urmă a flămânzit’’.( Matei 4 ; 2).

‘’Şi trecând Iisus cu corabia iarăşi de partea cealaltă, s-a adunat la El multime multă şi era lângă mare’’. (Marcu 5 ; 21)

‘’Şi după aceasta mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L ucidă’’… Şi niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. (Ioan 7 ; 1)

‘’Văzând mulţimile, Iisus s-a suit în munte, şi aşezându-Se ucenicii Lui au venit la El… Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre a purtat. Şi văzând Iisus multime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării.’’ (Galat.3, ; 12)

‘’Şi nimeni, niciodată n-a vorbit aşa cum vorbeşte Acest Om! (Ioan 7-46) Şi pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea asta sâmbăta. (5 ; 16 )

‘’Şi cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; iar alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea.” (Ioan 7 ; 12)

‘’Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce mă ucideţi?” (Ioan 7 ;19)

‘’Deci căutau să-L prindă dar El se retrăgea în pustie. Iar când a înţeles că mulţimile vor să-L facă rege s-a dus iarăşi în munte El singur.” (Ioan 6 ;13)

‘’Şi venind propăvăduia în sinagogile lor, în toată Galileea, alungând pe demoni.” (Marcu. 1 ;39)

’’Dar vulpile au vizuini şi pasările cerului au cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul’’.

Unii se minunau zicând :’’Cine este Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El... Dar scoţând demonii din cei demonizaţi, păgubiţii cu turma de porci L-au alungat din cetate’’ (Matei. 8 ;27)

- Iată, soră Elisabeta, numai puţin ţi-am arătat şi ai înţeles câtă suferinţă a îndurat Iisus, petrecându-şi anii pe pământ. Să nu mai vorbim de tragica lui moarte de pe Sfânta Cruce. Încă şi astăzi, pe Iisus Nazarineanul, mulţi dintre noi continuăm să-L alungăm în pustie, în munte, pe ape, neavând unde să-şi plece capul, să nu cumva să fim şi noi păgubiţi de turmele noastre de porci.

Deci lupta este grea, dar răsplata este mare. Începi şi tu de acum a merge mai bine pe urmele Domnului tău decât înotând în valurile nimicitoare ale acestei lumi. Nu te depărta de El şi apropie-i şi pe fraţii tăi care vor să-şi trăiască veşnicia în Ierusalimul cel de sus. Marele scop al lui Dumnezeu este să intrăm toti la ‘’Cina nunţii Lui!’’

Îţi voi mărturisi şi alt adevăr: Iisus Hristos m-a răpit cu Duhul în Cetatea cea mare a Ierusalimului de Sus, gătită pentru cina nunţii Mielului: ‘’Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului’’ (Apoc.21 ;27 ).

Iată Mielul Iisus, îmbrăcat neînchipuit de frumos, Mire de nuntă, greu de explicat în cuvinte. Oricât de romantice şi de încântătoare ar fi vorbele, ar priva frumuseţea, slava şi încântarea ce-o arbora în măreţia şi multa Lui strălucire. Un Mire prea înfrumuseţat, îmbrăcămintea fiind ca o mantie albă strălucind ca un soare.

Şi Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, era tot atât de frumoasă şi ea, îmbrăcată în haină de nuntă, arătând ca o Împărăteasă a Cerului. Îmbrăcămintea ei era confecţionată dintr-o mătase foarte fină şi uşoară. Era un crem, o culoare dulce, deschisă spre alb, mantia, largă şi lungă plină de dantele, mai puţin pe margine, sub care avea o rochie tot de aceeaşi culoare. Rochia distinsă având o dantelă doar pe la poale şi pe la mâneci. Mantia îi acoperea tot capul şi umerii până puţin mai jos de talie. Pe frunte. o coroniţă albă, din safire şi perle nestemate de o rară frumuseţe. greu de povestit.

Domnul Iisus şi Maica Sa apar lângă Sofia, undeva pe un câmp înverzit, pe o pajişte cu flori şi iarbă şi pomi. Iisus, cu câţiva paşi grăbiţi înainta spre mine, iar Maica Sa, însoţindu-L ca o împărăteasă, călca graţioasă şi distinsă puţin mai în urmă. Pe braţul lui Iisus atârna o rochie albă de mireasă, toată numai dintr-o broderie dantelată şi deosebit de frumoasă. I-a întins-o zicând: "Îmbrac-o!"

Fără să se străduiască, s-a şi pomenit deodată îmbrăcată şi, ca şi cum se uita într-o oglindă, se văzu transformată într-o fecioară foarte frumoasă, la vârsta de 25 de ani, foarte tânără, semănând cu o prinţesă. Iisus o privea admirându-o, apoi se adresă binecuvântatei Maicii Sale: “Maică! Ce mireasă frumoasă mi-ai dat!”

Întorcându-se iar spre Sofia, din nou privindu-o cu multă blândeţe, bunătate şi dragoste, o prinse uşor de umeri, o sărută pe amândoi obrajii, apropiind-o de pieptul Lui, zicând: "Te aştept la Mine, în palat".

Într-o clipă, urcând, a ajuns la acest mare Palat, care arăta ca o Cetate strălucitoare pe un vârf de munte. Mirele era deja acolo. Iar ea ajunsese ultima dintre miile sau milioanele de mirese, toate ocupând un loc, fiecare parcă pe un spaţiu destinat anume ei, pe scările atât de multe şi albe ca marmura. Acest templu era măreţ, uluitor de frumos împodobit ca pentru nuntă. Miresele şi ele aşteptau în mod festiv ceva, aşteptau pline de graţie, radiind de fericire, stând tăcute şi cuminţi. Din Palatul lui Iisus, din camera Sa de nuntă, ieşi mai întâi Duhul. Acesta era simţit, auzit, dar nevăzut, ca un curent ce se purta pe deasupra capetelor tuturor mireselor ce stăteau ca într-un cerc enorm de mare, anunţând: "Va ieşi Mirele Iisus din cămara Sa, şi va alege pe aleasa Lui. Care dintre voi aveţi rochia de mireasă curată?

Sofia, admirându-se, plină de semeţie şi făţărnicie şi-a zis: "Eu am rochia cea mai curată, doar mi-a întins-o El, Iisus Hristos, Domnul meu. Nu mi-a dăruit-o El? M-a sărutat pe amândoi obrajii, exclamând: "Maică, ce mireasă frumoasă Mi-ai dat!" . Acum pe mine mă va alege.

Această semeţie o umili însă când Iisus, trecând printre ele, intră iar în cămara Sa de nuntă fără să-şi aleagă nicio mireasă. Din nou ieşind Duhul şi plimbându-se pe deasupra mireselor zise: "Nici una n-aţi avut rochia curată"?

Toate miresele tăcură, numai Sofia protestă nemulţumită, îndrăznind să-şi expună nedumerirea ei: "Dar rochia mea e foarte curată. Mi-a dat-o chiar Mirele Iisus, când eram încă în lume şi El m-a chemat aici".

Duhul trecuse demult plutind pe deasupra altor mirese când ea a zis acestea, dar întorcându-se înapoi îi arătă şi totodată îi zise: "Ia priveşte jos, pe clinul acesta din stânga. Uite două pete!”

Şi Duhul plecă mai departe, ducând anunţul ce era dator să-l facă cunoscut tuturor mireselor. Ea privi lung uimită, la clinul de jos al rochiei, unde a zărit abia vizibile două dunguţe mici, una puţin mai mare decât cealaltă. Încremenind de ruşine şi teamă, s-a aşezat în locuşorul ei cu ideea că aici se afla într-un concurs foarte mare şi foarte greu. Duhul striga mai departe, acum punând alte condiţii: "Va ieşi Mirele Iisus din cămara Sa şi va alege pe mireasa Lui! Cine nu şi-a vândut sufletul lui Satana?

Sofia a început să capete din nou încredere şi speranţă, la auzul acestor cuvinte: “Eu, Domnul meu! Niciodată nu mi-am vândut sufletul, n-am făcut vrăji, farmece, descântece, nu m-am îndeletnicit cu ghicitul. Nici măcar pe duşmanii mei cei mai aprigi nu i-am îndemnat să şi-l vândă, ba chiar i-am mustrat, auzindu-i că-i dăruiesc lui Satan casa, copilul, bărbatul sau femeia, sau prietenii, sau cunoscuţii săi, cu toate lucrurile înconjurătoare. Nimic nu i-am dat lui Satana niciodată în viaţa mea cu atât mai puţin sufletul.”

Îndată gândind acestea, ieşi din nou Mirele Iisus din cămara Sa, după ce intră Duhul Sfânt. Din nou se făcuse o linişte deplină, încetând orice foşnet, orice murmur, orice mişcare, aşteptând toate pe Domnul lor, pe Mirele Iisus, atât de plin de strălucire, slavă şi mărire. Cu chipul blând, cu privirea dulce, căutând toate privirile nenumăratelor mirese. Cu paşi domoli, cu mersul măreţ arăta ca un soare printre miliardele de stele. Fiecare se întreba din nou, sperând că ea va fi aleasa lui Hristos.

Sofia, şi ea, ca şi celelalte mirese, îsi făcea speranţe, având aceleaşi dorinţe în suflet. Era doar mai umilă şi smerită înţelegând că Duhul vede şi ştie tot, mirându-se cum a putut observa acele dunguliţe în faldurile adânci ale rochiei ei. Speranţa îi reveni din nou în suflet, pentru că şi dorinţa ei era prea arzătoare şi voia cu orice preţ să fie ,,aleasa Lui’’. Era ca un concurs suprem şi fascinant, dar ale cărui note se puneau pe trecut. Era examenul cu notele la purtare, obţinute în lumea de jos. Îi venea să cadă la picioarele Lui Iisus, să plângă, să încerce să-i explice cât de mult L-a iubit, cât s-a străduit de mult să se lupte cu toate ispitele şi plăcerile lumeşti, dar acum i se părea prea târziu. Aici e prea multă corectitudine. E atâta iubire, atâta bunătate, e neatinsă fericire, negrăită bucurie, nespuse şi neatinse sentimente de plăcere. Doar un fior te ţine umil şi supus, ca şi cum ţi-ar fi teamă că vei pierde totul printr-un mic gest necugetat.

Mirele Iisus, din nou trecând, se opri pe terasa albă ca marmura din faţa Sofiei. O privi blând, iubitor, înţelegând că iată, El, Cel ce iartă toate o iartă şi pe ea. O privi doar pentru câteva clipe, apoi se întoarse cu privirea în jos, foarte insistent pe pajiştea verde, unde observă şi Sofia venind pe sora ei, Maria.

Inima ei, deşi nu mai era pământeană, încremeni. A trăit atâta durere, încât nici pe pământ nu suferise atâta. Ştia despre ea că este bolnavă de ciroză, că e atât de slăbită şi neputincioasă, pe cât de neajutorată era de familia ei, care a părăsit-o în clipele cele mai grele. Vedea cum urcă încet, tot la fel de slăbită, de bolnavă, tristă şi cu faţa adevăratului ei chip pământesc, iar pe trup avea îmbrăcămintea pământească: o fustă neagră şi o bluză verde, cu care o mai văzuse îmbrăcată.

Deodată gândul Sofiei înspăimântat a fugit la versetele din Sfintele Scripturi: "Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de mâini şi de picioare şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor". După impresia şi după judecata minţii ei aştepta să audă acum aceeaşi sentinţă.

Mirele Iisus atât de răbdător, o aşteptă să urce scările până lângă Sofia, apoi cu glasul blând şi mângâietor o întrebă: "Tu cine eşti? Şi rochia ta de mireasă unde este?" "Eu... sunt... Maria după Ioana!”, răspunse, privindu-L pe Iisus umilă şi smerită, abia ridicând ochii în sus.

O privi şi pe Sofia, recunoscându-o, deşi ea trecuse prin acel proces de transformare, devenind o cu totul altă persoană. Iisus Mirele îndată îi întinse şi ei o rochie de mireasă, tot atât de frumoasă, albă şi curată. Maria s-a aşezat lângă Sofia, iar Mirele Iisus a intrat din nou în cămara Sa. Sofia îndrăznind mai mult, totuşi privindu-L cu aceeaşi teamă suspină adânc, gândind ce va urma, ce-o să se întâmple şi ce condiţii o să mai pună Duhul Sfânt. Din această întâmplare, însă îşi dădu bine seama, că în lume cât a stat, colinda în Sfânta Zi de Vineri, cu post şi Sfinte Acatiste, rugându-se, pe la mânăstiri şi biserici, şi într-adevăr, scria ea pe mulţi pe aceste acatiste, dar pe Maria o scria imediat după nepoţica ei, Ioana, găsind că drumul vieţii ei a fost ca al aceluia căzut între tâlhari, din pilda Mântuitorului.

Iată intră Mirele Iisus în cămara Sa şi din nou ieşi Duhul Sfânt, care asemenea unui curent simţit şi auzit, se purta pentru a treia oară pe deasupra tuturor mireselor din acel palat, pregătindu-le şi emoţionându-le să-L aştepte. Din nou Duhul puse altă condiţie: "Va ieşi Mirele Iisus din cămara Lui, să aleagă o mireasă. Are cineva coroniţa? Cine va găsi coroniţa aceea va fi aleasa, mireasa Mirelui Iisus".

Duhul Sfânt intră din nou in aceeaşi cămară de unde ieşea mereu Mirele. Miresele toate luară poziţie din nou în faţa Mirelui, aşteptând cu atâta încredere, dragoste şi mare speranţă, că fiecare dintre ele, oricare era la fel de demnă şi merituasă, va fi aleasa acestui Mire al Cerului din măreţul Templu Ceresc. Sofia a început să se frământe şi, cu priviri şi mişcări necontrolate, căuta cu disperare coroniţa, zicându-şi: ‘’Trebuie să fie undeva în incinta acestui mare templu, deoarece Duhul Sfânt nu minte, unde s-o caut? Cum să fac s-o găsesc eu?" Deşi nu era pământeană, simţurile şi caracterele ei pământene erau aceleaşi. Durerea, dragostea şi dorinţa de fericire îi răscoleau inima, aşa cum de fapt o dominau şi pe pământ.

Dar nu departe de ea, în stânga, în spatele miresei din umărul stâng, dincolo de treptele scărilor ce urcau tot mai sus spre palat, jos, pe una din trepte, lângă picioarele acestei mirese, era o floare mare de nufăr alb. Rapid, cu o mişcare bruscă, s-a aplecat ca şi cum s-ar fi temut că i-o răpeşte altcineva. O ridică, trăind cele mai frumoase sentimente de bucurie, privind-o lacomă că e în mâinile ei, că de fapt are coroniţa, are ceea ce era cel mai de preţ pentru câştigarea marelui concurs. Cu mâna stângă o ridică din locul unde era ascunsă, deşi din voia şi lucrarea Celui Prea Înalt, acest nufăr se afla lângă ea, foarte aproape şi foarte uşor de obţinut. Câştigase o bătălie pentru marele concurs, dar fără sacrificiu, fără osteneală, fără mare alergare, oferindu-i-se ca pe tavă coroniţa cu care să se împăuneze. Rămasă tot în mâna stângă, o ridica deasupra capului ei, tot mai sus înălţându-se pe vârful picioarelor, să se facă văzută şi auzită de Duhul zicând: “Am coroniţa! Eu am găsit coroniţa! E în mâna mea, eu voi fi aleasa Mirelui Iisus!, tresărind de mare şi nestăvilită bucurie.

Sfântul Duh se întoarse de la jumătatea drumului, venind înapoi spre ea, fără ca ea să-şi dea seama ce are de gând să facă. Ea continua să păstreze coroniţa la înălţime, de fapt acea mare, albă şi frumoasă floare, nespus de frumoasă, care semăna cu una de nufăr. Duhul Sfânt îi suflă de departe în coroniţă, de această dată fiind ca nişte raze roşii de foc, văzute şi simţite. Intrând printre degetele ei, îi luă petală cu petală şi înmulţindu-le prin aer, le-a aşezat pe capul tuturor mireselor, formându-se acum adevărate coroniţe ca diademe ce străluceau înfrumuseţând capetele tuturor mireselor. Se vedea şi ea cu aceeaşi coroniţă, era ca si cum se privea într-o oglindă. Simţea chipul ce parcă radia de atâta slavă şi frumuseţe, un chip cu care le împodobise pe toate Frumosul Mire al Cerului, Împărat al Marelui Templu Ceresc, din Cetatea cea Mare a Ierusalimului de Sus.

Cum şi pe pământ fusese plină de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul ei, se simţi obligată să iasă pe pajiştea de jos, privind şi dând ocazia tuturor mireselor să o privească. Începu să le împărtăşească şi lor, frumoasele impresii şi simţăminte cu o linişte sufletească pe care numai în ceruri poţi să o dobândeşti; “Frumoaselor mirese, iubitelor surori, nu-i aşa că totul a fost o amăgire? Duhul ne-a încercat modestia şi smerenia sufletelor noastre dar de fapt, toate suntem alesele lui Iisus. Toate vom rămâne pe veci miresele Lui tot atât de frumoase, tot atât de fericite lângă Mirele nostru Iisus. Nimeni şi nimic nu ne va mai alunga de aici. Puterea răului nu are acces aici să ne vatăme, să ne învrăjbească sau să ne răpească de lângă Mirele nostru, căruia trebuie să-i mulţumim din toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi tot cugetul nostru şi tot atât de mult să-L iubim până-n eternitate”.

Mirele Iisus, care încă nu ieşise din cămara Sa, apăru din nou în pridvor. Cobora plin de strălucrire tot atât de blând şi plin de iubire. Din nou se opri în faţa Sofiei, din nou o prinse cu amândouă mâinile de umeri şi o atinse cu obrajii Lui pe amândoi obrajii ei. Apoi făcând doi paşi înapoi, îi zise: "Dintre toate, tu ai căpătat înţelepciunea !"

- Deci iată, Elisabeta, continuă Sofia, aceasta este binecuvântarea pe care am primit-o eu de la Iisus şi mă voi ruga pentru ca şi tu să capeţi aceeaşi înţelepciune, iar la rândul tău să doreşti s-o dobândească şi toate surorile tale şi toţi fraţii tăi în Domnul nostru Iisus aflându-ne noi toţi în acel Palat al Împăratului Celui Fără de Moarte, din Cetatea Veşniciei.

Toate aceste adevăruri trebuie să ajungă la fraţii noştri ortodocşi pentru a se înarma cu nădejde şi credinţă. Acestă carte este un mărgăritar de bună mireasmă, cules de dincolo de marginile acestui pământ, dincolo de perdeaua ce nu lasă privirile ochilor noştri de lut să pătrundă. E un mesaj venit din Patria Nemuririi, şi fiecare să-l preţuiască. Este chiar cel mai valoros tezaur al acestui popor primit moştenire de la bunii noştrii parinţii, Sfinţii Străbuni. E ca un steag alb, rămâne ca tu să-l urci pe stânca înaltă şi să-l aşezi ca simbol al păcii între noi, oamenii, şi Dumnezeu, simbol al dragostei Lui faţă de noi şi noi faţă de El şi unii, faţă de alţii.

- O, Sofia! Tu laşi pe umerii mei o povară mult prea grea. Presimt că o să întâmpin piedici foarte mari şi foarte grele. Am senzaţia că tu nici nu cunoşti această lume în care locuieşti, în care predomină nepăsarea faţă de Cele de sus şi numai interes faţă de preocupările trupeşti.

- Ştiu, Elisabeta, ştiu foarte bine că întunericul spiritual care învăluie întreg pământul a acoperit în parte şi ţara noastră şi e foarte greu de împrăştiat. Bineînţeles că forţa răului luptă şi ea pentru orice palmă de teren, pe care cineva încearcă să înainteze spre acest izvor al Harului Divin, dar tu luptă. Leapădă-te de tine şi urmează-L pe Mirele Iisus. Nu te teme de nimic şi de nimeni. Vei birui. Lepădarea de tine înseamnă o moarte a eului tău şi o înviere în lucrarea divină a lui Dumnezeu şi îndeamnă-i prin cuvintele Mântuitorului: ,,Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; făceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică.”

- Eu, cu frică şi cu cutremur am să lupt. Am să-mi dau şi viaţa pentru Numele Domnului Iisus, dacă va fi nevoie. Am să încerc să scot la lumina tiparului acest Adevăr şi sper că voi trezi interesul multor fraţi de-ai mei ortodocşi, dar vor fi şi mulţi necredincioşi care vor ignora această carte. Vor zice că e incredibilă, îmi vor arunca în faţă ură şi dispreţ.

- Elisabeta, întoarce capul de la ceea ce nu-ţi place şi păstrează-ţi liniştea: „Dar una fac uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Fil. 3-14)

-Deci, pot spune cu siguranţă, că această carte e „realitate, dar care nu poate fi impusă nimănui?”

- Fără îndoială că cei necredincioşi vor mai sta puţin pe gânduri dar datoria ta e să conştientizezi acest trudit şi împovărat popor. Marele scop este ,,reînsufleţirea, redeşteptarea” credinţei şi evlaviei. Această carte va fi o solie, care să ducă mai departe mesajul şi avertizarile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, acolo unde sufletele doritoare se vor întoarce în sine ca Fiul Risipitor la Tatăl Ceresc.

’’Deci Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu va da din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii . Deci au zis către El: Doamne, dă-ne pâinea aceasta” (Ioan. 6; 32,34).

- Dar... Sofia, ce certitudine am când tu spui că acest Adevăr e venit din Lumina Adevărului?

- Martor îmi este Pământu, Elisabeta, pe care a coborât Dumnezeu! Pământul pe care-l calci tu în picioare şi toţi aceşti fraţi ai tăi, e sfânt şi are ochi şi urechi. Are şi glas, Elisabeta!

- Cum are glas, ce vrei să-mi explici prin asta?! Nu te înţeleg!

- Ascultă frazele Sfintei Scripturi: „Şi Domnul a zis: Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pămât. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa.” (Fac. 4 ;10. 11). Cine citeşte să înţeleagă, şi cine are urechi să audă... se va deschide Cutia Pandorei.

- O, nu! Doamne, fereşte, să nu se întâmple aceasta!

- Elisabeta, nu e mult prea mult, că Dumnezeu s-a pogorât pe pământul României noastre? Nu-i de-ajuns că ne dă o şansă să ieşim din negura păcatelor? Nu-i de-ajuns că ne descoperă din multa lui grijă să ajungem iar mult iubiţii Lui copii? Nu-i de-ajuns că ne invită la cina nunţii Lui?

Dar nu ţi se pare că e hulă împotriva Duhului lui Dumnezeu pentru cei ce nu vor să primească Cuvântul? Oare nu va fi judecat de acest cuvânt la Judecata de Apoi?

- O! Sofia, şi dacă vrem, nu-i aşa de uşor să facem primul pas. Poarta este strâmtă, cum crezi că vom proceda? Ce e de făcut?

-„Lasă grija ta în grija Sf.Biserici, se vor îngriji de acestea Preoţii slujitorii ei. Tot Sfânta Scriptură ne învaţă: La sfârşitul veacului: „Vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Înţeles-aţi toate astea? zis-a Lui: Da, Doamne. Iar El a zis: De aceea orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din visteria sa noi şi vechi.” (Matei 13; 49, 50, 51, 52)

- Iată, Elisabeta, un cărturar din zilele noastre va trebui să scoată tot numai vechiul din visterie (păstrând curatele datini şi Sfânta Tradiţie) şi să arunce „noul”. Dar aşa... mi-e teamă că nu s-ar mai mântui nici un suflet! De aceea duhovnicii noştri ne tot iartă, ne tot dezleagă dorind să-şi apere turma sa fiecare, dar va trebui de acum să ia bine seamă, astfel riscă să ajungă, aşa cum stă scris in Lege „orb, călăuză orbilor”. Va trebui, cu blândeţe şi înţelepciune, îndemnându-le să păstreze ”vechiul” îngăduind mai puţin „noul”, având în vedere ispitele foarte mari în care trăim în vremurile acestea atât de tulburi. Duhovnicul va îngădui dezlegarea unor păcate, dar nu poate fi „ucenicul mai mare ca Învăţătorul său”. Am putea încerca şi noi cu mai multă pioşenie să alergăm spre Sfânta Biserică. Altfel…

„În numele Domnului Iisus Hristos adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. (l Corin. 5; 4,5.)

- Da, Sofia, adevărat că sunt foarte încălcite căile Domnului, acum înţeleg ce înseamnă această pildă. Vechiul sunt „Întocmirile Sfinţilor Părinţi din Vechime din Biserica primară de acum 2000 de ani, aşezată de Sfinţii Apostoli”. Noul totuşi e foarte complicat să-l pricep eu.

- Elisabeta, Sfinţii Părinţi de demult s-au străduit, dar n-au putut răstălmăci această pildă. Numai nouă ne-a fost dat s-o înţelegem, celor din urmă, celor ce am apucat vremurile acestea atât de tulburi, nefireşti cum sunt cele de astăzi. Zicem: „Doamne, Doamne”, dar servim noului care ne intoxică şi fizic şi mental şi sufletesc.

- Faci aluzie la aditivii de sinteză chimică?

- Lasă, Elisabeta, cine citeşte, să înţeleagă, nu mai comentăm. Ar trebui să mai adăugăm încă foarte multe pagini la această carte, dacă ar fi să studiem fiecare subiect în parte despre ’’noul”.

- Sofia, tu iubeşti nespus de mult pe tot aproapele tău, spui că şi Dumnezeu încearcă să ne prindă, întinzând mâna Sa spre noi dar hai să răstălmăcim importantele pretenţii ale Înalt Prea Puternicului Dumnezeu celor ”aleşi” din Testamentul Vechi. El alege un popor, căruia i-a pus următoarele condiţii:

“De va avea cineva fecior rău şi nesupus care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă, să-l ia tatăl lui şi mama lui să-l ducă la bătrânii cetăţii şi la poarta acelei cetăţi şi către preoţii cetăţii lor să zică: Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv. Atunci toţi oamenii cetăţii să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău şi toţi israeliţii vor auzi şi se vor teme. Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace straie femeieşti căci tot acela ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţa omului, să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinele drepte. Să nu ai cântar strâmb. Să nu muţi hotarul aproapelui tău care l-au aşezat strămoşii moşiei tale, care ţi s-a cuvenit ţie. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţiile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău sărac. Ci să-ţi deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă. Iar dacă cineva din ai tăi va fi duşman aproapelui tău şi-l va pândi şi va sări la acela şi-l va ucide, bătrânii cetăţii lui să trimită ca să-l ia de acolo şi să-l dea în mâinile răzbunătorului sângelui ca să moară. Să nu-l cruţe pe unul ca acesta ochiul tău. Spală pe Israel de sângele nevinovat şi va fi bine. Să nu fie desfrânată din fiicele lui Israel, nici desfrânat din fii lui Israel. Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu-l duci în casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe căci şi unul şi altul sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău. (Deut.21,22,19,16).

„Iată eu vă pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul. Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le pun eu astăzi: iar blestem dacă nu veţi asculta poruncile Dumnezeului vostru “ (Deut.11.)

“Să le păziţi aşadar şi să le împliniţi căci în aceasta stă înţelepciunea voastră şi cuminţenia voastră înaintea ochilor popoarelor care, auzind de toate legiuirile acestea vor zice: Numai acest popor mare este popor înţelept şi priceput” (Deut. 4)

- Noi am ieşit de mult din ascultare, din aceste curate porunci ale Dumnezeului nostru, spuse Elisabeta.

- Lasă, Elisabeta pe fraţii tăi să hotărască singuri ce au de făcut în viitor. Va mai rămâne şi vreun frate căzut. În Scriptură nu stă scris? „Le-a răspuns Iisus: Oare nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol ! (Ioan 6; 70). Deci, fii încredinţată, Elisabeta, că Bunul Dumnezeu a coborât asupra acestui pământ românesc atât de păcătos şi acest mesaj sfânt şi drept e trimis la noi, toţi românii, martoră sunt eu. În Sfânta Scriptură stă scris: „Domnul nu face nimic fără să fi descoperit taina Sa proorocilor, slujitorilor Lui!” (Amos 3;7).

Tu ocupă-te şi scrie despre acest adevăr şi îndeamnă pe fraţii tăi ortodocşi să iasă din negura păcatelor, să se trezească din acest întuneric. Dacă, totuşi, nu cred în acest adevăr, să creadă atunci că, dormind mai departe în această negură a farădelegii lor, în această orbire sufletească, iată nu sunt lăsaţi de cumpliţii diavoli să privească la Lumina Adevărului Ceresc. Nu sunt lăsaţi să privească spre Cel ce i-a creat şi care acum încearcă din prea multa Lui îndurare să-i salveze din chinurile viitoare ce vor veni peste acest pământ. Îi îndeamnă să fugă de păcatele de moarte: lepădarea de credinţă, sinuciderea şi toate nelegiuirile pământeşti.

Finalul acestui pământ se întrevede, Elisabeta, şi dacă acest mesaj nu le aduce încrederea şi speranţa, atunci să se teamă că-şi vor petrece viaţa viitoare lângă acele forţe ale răului, oribil de dezgustătoare, acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor în întunericul în care va fi legată fiara şi supuşii ei în vecii vecilor.

Tu, Elisabeta, rămâi în liniştea trainică, neschimbată şi neturburată, „în pacea lui Hristos” . Cere-ţi iertare de la toţi fraţii tăi de-o credinţă cu tine, dacă le-ai greşit cu ceva şi păstrează-ţi inima curată, căci „numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Fericirile).

- Ai dreptate, Sofia, cine sunt eu să judec pe sluga Altuia? Îmi cer iertare înaintea fraţilor mei ortodocşi. Îi iubesc pe toţi deopotrivă: şi sărac şi bogat, şi înţelept şi mai puţin înţelept şi pe cel păcătos şi pe cel mai puţin păcătos şi las grija aceasta în seama preoţiilor Bisericii noastre, Apostolilor lui Hristos cărora le-a zis: ”Luaţi duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. (Ioan. 20 ; 22,23 ) .

„Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. (Matei,16). "Căci voi nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care ardea ca flacăra, nici de nor, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor, despre care cei ce îl auzeau s-au rugat să nu li se mai grăiască. Ci v-aţi apropiat de Muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel Ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească. Şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi. Şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de Cel care vorbeşte, căci dacă aceia n-au scăpat de pedeapsă, nevoind să asculte pe cel ce le grăia pe pământ, cu atât mai mult noi - îndepărtându-ne de Cel ce ne grăieşte din ceruri. De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori şi aşa să-i aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială". "Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor!" (Evr. 12; 18,19,22 ;25,28 ;29).

"Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce va chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată". "Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, războindu-vă împotriva poftelor lumeşti. Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă. Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat, iubiţi şi pe vrăjmaşi, nu numai pe cei blânzi şi buni. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor noastre.

Voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire. De vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar de la Dumnezeu aleasă şi de preţ. Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie Sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (1 Petru 2; 9...).

"Şi vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc. Şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare. Trăiţi între voi în bună pace. Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama, să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.

Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi multumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorocirile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Cel ce vă cheamă. El va şi îndeplini. Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi. Îmbrăţişaţi pe toţi fraţii cu sărutare Sfântă. Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul ca să citiţi scrisoarea aceasta tuturor Sfinţilor fraţi. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi toţi. Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriu. Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Voi însă fraţilor, nu staţi în întuneric, ca să nu vă apuce ziua aceea ca un fur. Iisus a murit pentru noi, pentru ca noi să veghem şi să vieţuim împreună cu El. Amin; (1 Tes. 5; 12,28; 1,3, 10).

În luna următoare, Elisabeta s-a întors la spital pentru a-şi continua pe o perioadă de trei zile, iar, chinuitoarele citostatice sub supravegherea domnului doctor Doru Ghizdăvescu, în aceeaşi zi din lună, la aceeaşi oră, şapte dimineaţa. Sofia însă nu mai apăru. Manifestările de nelinişte ale Elisabetei o îndreptăţeau să creadă că Sofia sfârşise călătoria pământeană şi că n-o va mai întâlni niciodată.

Şi nici măcar nu-i ceruse adresa. Nu ştia nimic despre ea. Privind jurnalul ce îl primise de voie, de nevoie, cu puţin timp înainte, îşi reaminti: “Tu să scrii o carte”. Această supremă datorie din orânduirea Celui de Sus trebuia îndeplinită fără nici o ezitare. Astfel, Elisabeta începu să se gândească mai profund. Înţelese că unele lucruri în viaţă par imposibil de a fi realizate. Dar când eşti pus în situaţia unei decizii între viaţă şi moarte, alegi viaţa, între blestem şi binecuvântare, o alegi pe cea din urmă.

Percepţia aceasta îi lăsă Elisabetei un gust amar, o inimă frântă şi smerită. Sfârşind printr-un adânc oftat, începu să-şi pună întrebarea: “Cine a fost Sofia? O umbră cerească? Un miros de bună mireasmă ce a revărsat iubire şi binecuvântare de la Cel Atotiubitor care de fapt vrea să ne unească destinele în Eternitate?”

“Să scrii fraţilor noştri ortodocşi. Conţinutul cărţii să cuprindă dragoste! Cel ce este dragoste cere absolută dragoste faţă de El şi faţă de aproapele. S-o scrii din dragoste şi cu multă dragoste pentru cei mai din urmă fraţi ai noştri, pentru că mare bucurie se va face în ceruri, pentru un păcătos când se va întoarce de la moarte “.

Reproşuri de căinţă îi mustră acum conştiinţa ei. Valorile spirituale ocupaseră încă de mic copil un loc stabil, constant in inima ei, dar virtuţile?! Nu! Nicidecum, nu voi aparţine niciodată acelei lumi din care Sofia făcea parte”, îşi zise ea acum.

Citind atent acel jurnal, descoperi un Dumnezeu pretenţios care pune condiţii. Un Dumnezeu “Zelos”. Scormonind în cenuşa trecutului ei îndepărtat, acesta nu mai păru imaculat şi cu cât vroia să se înalţe parcă ar fi coborât şi mai adânc, în haosul deznădejdii. Dar spulberându-şi îndoielile, iarăşi se înălţă cu speranţă până la Poarta Nemuririi Veşnice din Răsăritul Cel de Sus”.

Aceste momente aduceau cu ele multă tulburare în viaţa ei. “Să fug? Să-mi păstrez sufletul meu? Oare cine îşi păstrează sufletul şi-l va găsi în Eternitate? Sfânta Scriptură zice că nu. Oare dacă îl pierd pentru fraţii mei, darul iubirii îmi va păstra sufletul lângă Iisus Hristos?

O, Doamne Iisuse!, gândea Elisabeta cu sufletul zdrobit. Trebuie să înfrunt realitatea. Dar ca să scriu acest roman religios, implică nu numai talent dar şi curaj şi responsabilitate. Trec prin momente foarte grele dar nu trebuie să cad în adâncă disperare. Binecuvântează-mi sufletul, Doamne Iisuse, dar… mai e şi mâine o zi, o nouă zi.

Moise a avut, timp de 40 de ani, o viaţă foarte lungă lângă Faraon dar a mai avut nevoie de încă 40 de ani la oi, ca să strângă suficiente argumente pentru a convinge poporul său de reale informaţii. Şi Sara s-a îndoit că vârsta ei justifica imposibilul când Dumnezeu i-a hărăzit: “La anul, pe vremea aceasta, vei avea un fiu.”

Nici Elisabeta nu se împăca cu acest destin şi ,,mâine” era mereu o nouă zi. Cerând sprijinul celor din jur, tot credea într-un miracol, să-i schimbe cineva acest destin. Însă un mâine decisiv îi stabili, acum, duhovnicul ei, stareţul Mănăstirii Suzana, ieromonahul Natanael Petroşanu.

În drumeţiile sale, făcând mereu un popas, intra să binecuvânteze pe întreaga familie, făcând rugăciuni şi sfeştanie în casă.

- Nu, Elisabeta! E cartea ta, nu are nimeni dreptul să-ţi interzică dar nici să-şi asume răspunderea pentru ce vei scrie în carte. Să ştii că nimeni nu te poate ajuta, nici cel mai bun prieten; nici chiar cel mai celebru scriitor din lume. Împacă-te cu tine, împacă-te cu acest gând şi ţine minte, toate lucrurile care par imposibile de a le rezolva omul, le rezolvă Dumnezeu cu lucrarea Duhului Său. Duhul lucrează, Duhul e lucrător, El te va ajuta.

- Da, Sfânt Părinte, dacă aceasta e calea pe care va trebui să merg şi dacă destinul vieţii mele aşa e hărăzit de Dumnezeu, azi, acum realizez că trebuie să mă supun voinţei Sale. Aţi reuşit să-mi arătaţi drumul după care să mă călăuzesc si totodată am primit şi o putere, de care aveam atâta nevoie! Îmi pare nespus de rău că şi destinul vieţii Sfinţiei voastre vă hărăzeşte alt drum, mult mai îndepărtat de lângă noi, la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus. Acolo e un colţişor de Rai, mai ales lângă Sfinţia sa, părintele Teofil Pârâianu, alt stâlp de nădejde al credinţei acestui popor ortodox românesc.

„Pe ce drum să o iau, Doamne?!, gândea acum Elisabeta. Pentru că, la urma urmei, pe orice cale aş apuca-o acum nu voi găsi decât suferinţă. Aş voi să mă bucur cu cetele îngereşti, dar îmi e dat de sus încă să mai sufar.”

Şi acum iată a venit vremea când trebuia să afle cât de mare era această suferinţă. Lacrimile îi curgeau pe obrajii îmbătrâniţi de vreme şi de griji şi gândind la Dumnezeu, zicea deseori: ”Tu eşti izvor de dragoste şi bunătate nemărginită. Oare nu sunt făcută după chipul şi asemănarea ta? O, vai mie! De-aş putea şti pe ce treaptă a desăvârşirii mă aflu, nu m-aş mai simţi atât de singură, atât de lipsită de răspunsuri. Pe cine să întreb?”

Ajunsă în incinta Arhiepiscopiei Bucureştilor şi intrând la Editura Biblică întâlni pe Sfântul Părinte Bogdan, consilier patriarhal, înlocuind directorul editurii care se afla în concediu de odihnă. Cerându-i sfatul, părintele îi zise: „Du-te la un pustnic, caută-l... în cine ştie ce munte să-l mai găseşti astăzi... în zilele noastre!? Ce ţi-o spune acela... aşa să faci!”

Într-un microbuz ce urca cu viteză pe Valea Prahovei se afla şi Elisabeta. Din Buşteni, cu paşi repezi, urca grăbită pe cărăruia şerpuită, tot mai sus, sub poalele Muntelui Caraiman spre Mânăstirea tot cu acelaşi nume, Caraiman. Aici, modelată de intemperiile naturii se afla o poieniţă parcă anume pregătită pentu momente solemne de invocare a Duhului Sfânt, legătură stabilită între om şi Dumnezeu. În această poieniţă în care se ridicau ziduri ce păreau să întreacă stâncile golaşe din jurul ei, Elisabeta s-a oprit sub bradul unde coboară deseori Maica Domnului nostru, Prea Cinstita Fecioară Maria.

Puţin mai jos, în partea dreaptă, ieşi din paracliser un călugăr bătrân, cu barbă albă, cu faţa blândă şi cu ochi senini ce semănau cu ai Mântuitorului. Îi făcu semn cu mâna, arătându-i agheasmatarul, unde o trimise mai întâi să se roage, apoi îi zise:

- Vei birui!

- Nu pot, părinte!, răspunse ea cu o deznădejde amară în inimă şi o oarecare neîncredere în glasul sau. Atunci, faţa lui blândă, cu ochii aceea plini de bunătate, se înăspri încruntându-se impunătoare.

- Să nu zici niciodată “nu pot”… în toată viaţa ta! Ştiu că ai vrăşmaşi mulţi, ţi-ai pus tot iadul în cap, dar luptă… Luptă… chiar dacă te împuşcă vrăjmaşul în picior, ia-ţi piciorul în braţe şi luptă mai departe. Aleargă, Elisabeta, ai grijă să nu te împuşte vrăjmaşul în cap! Să zici 40 de zile de 30 de ori pe zi “Întoarce Doamne la bunătate şi credincioşenie pe vrăşmaşii mei”

- Da! Aşa voi face!, încuviinţă Elisabeta, trăind aici momentele atât de plăcute lângă Maica Domnului Iisus Hristos. Şi primi cu toată dragostea acest folositor mesaj, ce dădea curs la speranţe, în lucrarea ei ce trebuia desăvârşită cu orice preţ, chiar dacă era vorba de viaţă şi de moarte. La plecare începu a murmura această rugăciune care nu s-a mai sfârşit de pe buzele ei. O putere ocrotitoare parcă o purta pe aripi. Ar fi coborât, dar tot cu spatele, neputându-se parcă despărţi de acest peisaj de vis, ce-i marcase pentru mult timp amintiri atât de frumoase. Crestele golaşe ale munţilor înalţi îi copleşiră sufletul împovărat şi ostenit. Crucea Caraimanului care se înălţa şi mai solemnă peste toate, îi fermecă inima. Parcă acolo, sus pe cruce, părea că azi ca şi acum 2000 de ani, Mesia “Răscumpărătorul” îşi intindea braţele calde să cuprindă cu ele toate sufletele care plâng şi gem sub obezile păcatului. Şi acum, din inima, din rănile lăsate de piroane, curge fluviu de sânge, spălându-ne pe toţi de multele noastre fărădelegi ce ne cufundă în bezna întunericului din adânc. Şi acum, ca şi atunci când a fost proclamat REGELE IUDEILOR, spală, curăţă, şi-i ridică pe cei căzuţi în ruşinea păcatului. Tot de atâtea mii de ani, Mântuitor a toată firea stă încă răstignit, înfruntând pe mai departe vânturi aprige, geruri năprasnice şi arşiţele toride.

“Toate talazurile si valurile Tale peste mine au trecut.”(Ps. 41;10.)

Dincolo de crestele abrupte şi golaşe ale Caraimanului, pe cerul senin câţiva nori albi, începuseră să ţeasă o imagine a Blândului Păstor parcă înconjurat de o turmă mare de oi. Soarele emana căldură şi strălucire resimţite cu mare intensitate, în acel locşor ce semăna cu un colţ de rai.

În acele momente, Elisabeta începu să simtă marea revelaţie descrisă în jurnalul Sofiei.

Numai vârfurile Carpaţilor stăteau în lumină, plini de verdeaţă, cetini de brad cu strălucirea cea necuprinsă de bezna întunericului:

“Iată Eu voi face după cuvântul tău; iată Eu îţi voi da ţie minte înţeleaptă şi pricepută”. ( Regi. 3 ; 12 )

Privirea ochilor coborî iar in poieniţa unde se înălţa Sfânta Casă de cinstire a Duhului lui Dumnezeu, peste vârful bradului ce se sfârşea cu o cruce şi pe care trecutul îndepărtat îl sculptase sub forma unui candelabru cu şase braţe. Alături, un clopot al cărui sunet semăna cu glasul duios al lui Iisus, îndemna pe cei ai Săi să vină la pacea şi odihna Sa. Pe uşa de la intrare sta scris cu litera de Lege, îndemnând oile turmei sale, odată venind la Sfânta Mânăstire, Casa de Odihnă a Prea Înaltului Dumnezeu, sufletele evlavioase să păşească cu smerită cugetare şi ţinută cuviincioasă recunoscând:

- Da, Doamne! Şi pe Sofia a sfătuit-o Glasul din umărul drept: ,,Uită-te la Maica Domnului”, când aspectul ei exterior era nedemn de caracterele unui suflet evlavios. Parintele Gherontie, stareţul Sfintei Mânăstiri avea această supremă datorie înlocuind pe pământ pe Învăţătorul său:

Negreşit că aici domnea pacea, liniştea şi starea de bine, dar şi disciplina şi obligaţia fiecăruia de a se ruga cuviincios în Biserică. Rugăciunea e puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu, dar nu toată rugăciunea poate să străbată barierele.

“Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii chiar rugăciunea lui e urâciune înaintea Domnului Dumnezeu”. (Pil. 38 ; 9).

Binecuvântarea părintelui călugăr Gherontie Puiu era tot un mir de nard cu parfum de bună mireasmă revărsat cu multă iubire peste cei ce vroiau să-şi unească sufletele în Hristos.

“Ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă împreună cu Mine. Cel ce umblă pe cale acela Îmi slujea”.(Ps. 100 - 8 ).

*

* *

Elisabeta! Luptă, Elisabeta! Aleargă… şi… fii mai credincioasă în tot ceea ce faci! Roagă-te! Roagă-te mai mult la Dumnezeu! Ca un robot, ea răspunse:

- Dar… sunt credincioasă! Dar… lupt din toate puterile! Şi… mă rog!

- Nu e deajuns!, îi explică părintele.

Elisabeta parcă primi o lovitură în cap. Deodată parcă plecându-şi capul pe mâna cea stângă, zări o undă de lumină ce urma să lămurească această discuţie dintre cei doi.

În Sfânta Biserică cu hramul Maica Precista, din Ploieşti, descoperi Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni numită şi “Maica Domnului cu trei mâini”. În istoria acesteia se cuprindeau tot taine ascunse ale trecutului aproape uitate de generaţia noastră. Cu două mâini Maica Domnului ţine pe pruncul Iisus, Mielul lui Dumnezeu, şi cu una, cea de a treia, ţine pământul României, numit şi Grădina Maicii Domnului. Mare taină este şi aceasta dar neînţeleasă încă. Elisabeta parcă se trezi dintr-un vis, atunci când se loviră de ea aceleaşi îndemnuri pe care i le mai rostise şi călugărul de la Buşteni, dar de această dată aici în această biserică :

- Părinte, ce ştiţi despre mine? Dar nu v-am văzut niciodată, de unde mă cunoaşteţi? Ştiţi ceva despre cartea mea? Părintele citea ca într-o carte deschisă. Zâmbind, cu modestie în glas, răspunse:

- Mai vorbim, mai vorbim!, zise primind din mâna dreaptă a Elisabetei lumânarea şi biletul în care ea înălţa rugăciuni lui Dumnezeu.

Altădată, trecând în drumurile ei pe lângă Patriarhie, realiză că nu putea merge mai departe fără să intre în Sfânta Biserică să-şi plece fruntea şi genunchii, sărutând icoanele Sfinţilor purtători de biruinţă, pe Buna Maică şi mai ales pe Fiul cel iubit.

“Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei a murit şi a înviat “ (Corint .cap 5-15) .

De mână ţinea o copilă pe nume Ioana, care o însoţea cu aceiaşi ardoare, imitând-o întru totul. Numai că ea căuta printre multele Sfinte Icoane pe patronul ei Sfântul şi Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul.

Elisabeta îngenuchiată la Iconostas, n-o băgă în seamă dar copila tulburată fiind de ceea ce nu înţelegea, o trase pe Elisabeta de mână rugând-o s-o însoţească. Deşi nu era oră de slujbă şi preoţii nu se aflau înăuntru, în Sfântul Altar, Biserica era tot plină de credincioşi.

- Bunico! Ia priveşte, ce curge pe această Icoană? întrebă fetiţa, minunându-se cum pe uşa Sfântului Altar, pe Icoana Marelui Voievod Mihail, din mâna cu care ţinea pământul în palmă, şiruiau trei lacrimi din acelaşi punct. Una curgea drept în jos, alta spre încheietura mâinii, iar alta de la cot, unindu-se toate puţin mai jos, pe mantia Voievodului. Ar fi trecut totul neobservat dacă copila nu ar fi remarcat. Îndată ochii tuturor credincioşilor din incinta Sfintei Biserici se îndreptară spre acel miracol .

- E Sfântul Mir! Da, e într-adevăr o minune, un semn, o ungere cu untdelemnul bucuriei Sale, a Marelui Conducător de oşti cereşti, un mare Împărat al pământului ce împarte destinele fiecărui muritor!, încercă Elisabeta să-I explice copilei .

Toţi cei prezenţi s-au uns cu acel mir din prisosul bunătăţii Sale ce se revărsa în şiruri foarte fine şi subţiri ca lacrima.

- Dumnezeu iubeşte acest popor! El însemnează, unge pe aleşii Săi, ca să-i întărească în lupta cu ispitele. Vin ispite mari pe pământ. Sfânta Scriptură ne arată că numai cei aleşi ai Săi vor birui ispitele. ”Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei, zice Domnul”. (Ps. 104-15).“Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. (Ps. 44 ; 9)

De la uşă, cu ochii mari, femeia de serviciu, plină de mânie, gândind că vreun răufăcător se foloseşte de neatenţia celor din jur, voind să se laude cu lucrarea Duhului Sfânt, se grăbea să vină, alertată de murmurul ce se crease în Sfânta Patriarhie. A început să mustre pe credincioşii de faţă:

- Ce puneţi la cale? Ce încercaţi cu astfel de şiretlicuri? Uite aşa se duc zvonuri despre icoanele care plâng pe la biserici, zise ea începând să-i împrăştie. Apoi luând poala halatului şi tot ştergând aştepta să mai cadă alt Sfânt Mir.

O mare taină e aceasta şi nimic nu este întâmplător în viaţa oamenilor!, gândi acum Elisabeta.

13. 08. 2004.

În seara acelei zile, Elisabeta se urcase împreună cu sora sa, Smaranda, în rapidul de Ploieşti Sud - Cluj Napoca - Gherla, însoţite fiind de un grup de credincioase, plecând spre Mânăstirea Nicula, cu hramul Sfintei Mării. După o noapte petrecută cu emoţii şi puţin somn furat în fuga roţilor de tren, se desmetici în zorii zilei, în gara din Gherla. De aici şi până la acel colţişor de rai aveau de străbătut cale lungă. Drumul urca ori mai repede ori mai ocolit, aşa că o porniră îndată la pas grăbit .

Elanul le scăzu destul de repede aşa încât după un timp recunoscându-şi slăbiciunile una alteia fură nevoite, cu amărăciune în suflet, să meargă mai încet, reproşându-şi că decizia lor nu a fost cea mai înţeleaptă. Însă în jur fluviu de credincioşi curgea în stânga şi în dreapta, unii având cu ei bagaje enorme. Tineri, fete şi băieţi, dar şi bătrâni, persoane cu mult mai în vârstă decât ele, înfruntau muntele.

Cu cât urcau mai mult pe acest drum cu atât realizau că probleme mult mai grele vor avea de rezolvat în următoarele zile. Nici nu au ajuns bine că deja locurile din jurul mânăstirii se ocupaseră de cei ce nu mai conteneau să apară şi care se instalau cu pături, saci de dormit şi multe haine groase pentru cele câteva nopţi. Obosite şi nemâncate, obligate să caute un locşor de odihnă în iarba încă udă de roua dimineţii, se tânguiau:

- Vom fi nevoite să plecăm de îndată. Cum vom putea înfrunta astfel de condiţii?

Cu sufletul dezamăgit, cu durerea în inimă, ar fi fost deja plecate dacă nu ar fi stârnit milă şi interes, celor trei doamne, surori, care auziseră discuţia. Care şi ele, venind de la Buzău cu acelaşi tren, reuşiseră să se instaleze pe iarbă, putin mai devreme.

- Staţi, nu plecaţi! Nu se poate, staţi cu noi!

- O! Dar nu ne-aţi înţeles!, încercă să le explice Elisabeta. Noi abia aici ne-am dat seama că am venit total nepregătite, aici clima este foarte rece, trebuia să ne dăm seama… dar cred că Maica Domnului nu ne vrea aici!

- Să fiţi sigure că vă vrea, răspunse una dintre surori. Eu, urcând cu bagajul foarte greu în spate, chiar bombăneam pe bărbatul meu că de ce mi-o fi pus toţi 6 metri de folie dublă la mine! Poftim, avem suficientă şi pentru dumneavoastră şi mai luaţi şi aceste două pături.

- O! vai, doamnelor! Nu cred că aţi făcut un bine mai mare ca acesta în viaţă, răspunse Elisabeta. Nu avem cuvinte să ne arătăm marea mulţumire şi admiraţie faţă de bunătatea sufletelor dumneavoastră.

- Da! Cred că a fost să ne întâlnim, de parcă cineva ne-a împins să ne aşezăm lângă voi, mărturisiră bunele femei.

“Şi dacă voi umbla în valea morţii nu mă voi teme, acum ştiu că eşti cu mine, Doamne”, îşi zise Elisabeta, ghemuită sub pătura groasă în care acum îşi încălzea trupul obosit. Două lacrimi se rostogoleau pe obraji, drept mulţumire şi recunoştinţă faţă de Fecioara Maria care-i purtase de grijă.

Încet, încet, toata valea se acoperi cu pături, semn că tot mai mulţi oameni aveau să participe la această sărbătoare. Clopotele băteau necontenit şi în sunetul lor ce răsuna până peste coline parcă auzeai chemarea Blândului Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei oropsiţi şi apăsaţi şi eu vă voi da odihna “.

Cum timpul nu sta în loc, grăbind ora marii sărbători, grupuri de pelerini formate mai ales din tineri, într-o procesiune solemnă veneau pe jos de la sute de kilometri depărtare în cântece duhovniceşti de slavă şi mărire a Celui Prea Înalt.

Pe un ştergar alb purtat cu mare fală, se aflau imprimate chipurile dragi ale Mântuitorului şi Maicii Sale, Sfânta noastră Mamă Fecioară Maria.

Impresionată până la lacrimi, Elisabeta şi-a mărturisit acum şi aici nimicnicia sufletului în faţa acestor îngeri, mult plăcuţi copii ai lui Dumnezeu.

“Ci pe Domnul, pe Hristos, să-l slujiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteala despre nădejdea voastră. Dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos “. (Petru ,cap 3 ;15,16)

La orele serii la citirea Sfintelor Molifte ale Marelui Sfânt Vasile, o pasăre mare fâlfâi din aripi pe deasupra noastră. Purtând blestemul ce apăsa acum asupra celui potrivnic se jelea în strigăte înspăimântătoare: Hu… hu… hu… transformat în pasăre de noapte. Se opri pe vârful bradului ce era crescut la intrare, lângă uşa mânăstirii. Acel moment a creat în inimile noaste, ale celor prezenţi, un fior rece ce a străbătut tot corpul paralizându-ne pentu câteva clipe .

Chiar dacă erai atât de puternic să înfrunţi această spaimă, înţelepciunea şi priceperea Harului divin te conduceau cu gândul până în spaţiul infernului, descoperind o privelişte groaznică a cumplitelor fiare întunecate ce doreau să domine sufletele slabe şi rătăcite de pe pământ.

“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită “, zice Domnul. (Petru 5 ; 8)

La puţine clipe iată însă emoţii şi mai mari. Umbre de coşmar se năpustiră pe deasupra capetelor tuturor credincioşilor din acest îndepărtat şi înalt munte. Nori negri, apocaliptici, dădeau năvală întunecând deodată cerul cu fulgere şi vânt de parcă duhurile rele îşi deslănţuiau furia sălbatică peste noi.

Părtaşă fiind acestor sentimente atât de profunde, Elisabeta, cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi, privea la sutele de mii de credincioşi. În mâinile lor sute de mii de lumânări se stingeau una câte una, de parcă cineva anume nesuportând lumina lor se împotrivea acestora. Fără să intre în panică, ei stăteau tot în picioare, pentru că stăteau la picioarele Celui care fusese răstignit pentru ei pe Golgota. Morţi pentru lume ei vroiau o înviere întru Hristos. Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut alunga, nici chiar spaimele morţii, lăsându-şi trupul drept jertfă ca mielul pascal ce se aducea pe jertfelnicul împăcării.

- Doamne!, îşi zise Elisabeta, m-am deprins să mă înfricoşez de nepătrunsele Tale judecăţi. Tu ai revărsat har peste cei ce Te iubesc, ca să poată suferi în lumea aceasta pentru dragostea Ta, îi îndrumezi cu învăţăturile Tale totdeauna, iar ei sunt gata să Te asculte până la cel mai mic semn. Părinte de-a pururea Prea Slăvit mi-e de folos că m-ai acoperit de ruşinea neputinţei slăbiciunilor mele sufleteşti, iar pe fruntea fraţilor mei plăcuţi Ţie străluceşte cununa biruinţei, înconjuraţi fiind de mărire sub scutul aripilor Tale.

Cântecul “O Marie Sfântă” a pornit din glasurile lor, din inimile lor:

Am venit, Măicuţă, să te mai vedem,

Să-ţi spunem necazul care-l mai avem.

Uită-te, Măicuţă, din cerul cel Sfânt

Câte greutăţi sunt pe acest pământ.

Crime, rele multe şi multe întâmplări

Boli, Măicuţă, multe fără vindecări.

Roagă-te, Măicuţă, pentru al Tău popor

Care strigă tare pentru ajutor.

Toată bucuria din lume a pierit

Şi vine deasupra Fiul Tău iubit.

Maică Prea Curată, roagă-te mereu

Pentru lumea întregă, pentru neamul Tău.

Cântau cu nădejdea în suflet şi chiar trăiau bucuria prezenţei pe nori a chipului drag al Aceluia pe care îl aşteptau de foarte multă vreme. A fost de ajuns să înceapă să bată clopotele şi lucrarea Duhului Sfânt nu a întârziat să apară. Picăturile mari şi grele de ploaie de la doi paşi au făcut cale întoarsă. Miracolul se produsese, bucuria inimii era deplină.

Dumnezeu le-a arătat copiilor lui: “Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor“. Această bucurie nemărginită nu i-a mai părăsit toată noaptea. Au cântat:

De la margini o Apostoli

La Ghetsemani v-adunaţi

Şi-al meu trup zice Fecioara

Cu cântări mi-l îngropaţi.

Şi peste toate cântecele închinate Fecioarei, glasul Sfântului Părinte Ioan Roman se ridica asemeni unui Serafim. Sufletul înaripat, parcă urca odată cu glasurile pline de forţă şi tărie unite sub bagheta unui singur dirijor.

Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu în predica sa după slujbă, a ţinut să remarce: “Din când în când, tăceam noi… Cred că v-aţi dat seama de ce! Să vă auzim pe dumneavoastră. Prea frumos cântaţi. N-am putut să-mi stăpânesc lacrimile. N-am trăit în viata mea aşa sentimente! Se auzea un cor divin de glasuri sublime, îngereşti. Am venit pentru prima dată aici şi n-am crezut că poate fi atât de frumos. Maica Domnului şi a noastră Maică ne ocroteşte! România e grădina Maicii Domnului nostru.”

Aşa era, forţele tuturor chiar unite erau depăşite de o forţă pe care o simţeai, dar nu o puteai controla. O simţeai în stânga şi în dreapta sau deasupra, o simţeai clocotind în inimile tuturor.

Aici şi acum doreai să-ţi sfârşeşti călătoria pământeană, urcând după suflarea Celui ce-ţi răpeşte suflarea în Eternitatea Paradisului.

“Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aron, care se coboară pe marginile veşmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermanului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.” (Psalmi,132 )

La întoarcere, tot drumul cele două surori şi-au vorbit despre minunile văzute:

- Am condus pe Maica Domnului pe ultimul drum, dar de fapt n-a fost o despărţire, ci o apropiere mult mai mare, o legătură mult mai puternică, mai profundă. Un sentiment de iubire care ne va marca toată viaţa.

- Aşa e surioară, îi întări Elisabeta spusele, ai dreptate, această călătorie seamănă cu o nuntă de împărat unde relaţiile devin şi mai intime cu Pronia Cerească şi unde în locul mângâierilor lumii, doreşti ungerea Duhului lui Dumnezeu. În locul iubirii pământeşti, doreşti farmecul desfătărilor din veşnica Eternitate.

Aceste pelerinaje nu se opriră aici. Se ivi ocazia cea mai perfectă când să poată săruta Sfintele Moaşte ale marelui Apostol Pavel, venite din Grecia, lângă Prea Cuvioasa Maică Paraschiva de la Iaşi, hramul sfintei şi marii sărbători.

“Întru tine Maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite că trupul este muritor, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună, Prea cuvioasa Maică Paraschiva, duhul tău!”

Cu duioşie şi cu multă pioşenie, Elisabeta încearcă să pătrundă în splendida Catedrală a Prea Cuvioasei, unde încununată cu mărire şi atâta cinste, alergau spre ea alte milioane de credincioşi, buni ortodocşi ai acestui pământ românesc. Înfruntând lungul drum, parcă fără sfârşit, sub cerul liber, într-un canon greu, în sfârşit savură momentul mult dorit, sărutând sfintele moaşte.

Dar iată pentru rodul marii ascultări, misterul adevărului divin nu întârzie şi chiar la câţiva paşi în imediata apropiere îi făcu cunoscut o taină de-o mare importanţă, o bătrână, o bună credincioasă din Tecuci. Ţinea în mână un “Acatistier al Domnului Iisus Hristos” scris de un autor tot din acest oraş. Îi explică Elisabetei în puţine fraze, despre acest profesor, cum insistă să explice tuturor că Maica Domnului nostru îi vorbeşte. Îi dezvăluie mari taine şi deschizând cartea îi citi din conţinutul ei: “Constantine, mesajul Fiului Meu e trimis pe pământ, şi această mare lucrare se va împlini. România e grădina Mea. Sunt şapte mii de adepţi care-L vor sluji pe Fiul Meu. Voia Lui e să facă Unirea”.

Această afirmaţie nu mai avea nevoie de niciun comentariu. Venea ca o lumină interioară din oglinda unui suflet ce şi el străbătuse dincolo de graniţele pământeşti şi el conectat la “Lumea de Dincolo” împărtăşea aceleaşi taine divine pe care încerca Elisabeta să le descrie în romanul ei religios “Ieşiţi din ea, poporul Meu!”

Lacrima caldă ce picura pe obrazul aproape îngheţat de frigul nopţii îi izgoni pe dată oboseala şi durerea. Cercetându-şi cugetul nu i se părea ceva nou, dar ceea ce era impresionant era împlinirea deosebită pe care o aveau cei şapte mii de bărbaţi despre care ea încă nu ştia nimic. Înţelesese de la Sofia despre mii sau milioane de mirese care-i vor da sprijinul cuvenit mărturisind cu harul pe buze, mesajul ce trebuie transmis tuturor fraţilor noştrii români.

“Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul – a zis David – cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii.

Apoi a zis David către fiul său Solomon: Fii tare şi curajos şi păşeşte la lucru, nu te teme, nici te speria, căci Domnul Dumnezeul meu, este cu tine. El nu se va depărta de tine, nici nu te va părăsi, până nu vei isprăvi toată lucrarea ce se cere la templul Domnului.

Iată şi cetele de preoţi şi de leviţi pentru toate slujbele cele de la templu lui Dumnezeu. Ai, de asemenea, oameni sârguincioşi pentru orice lucru şi iscusiţi pentru orice lucrare; şi căpeteniile şi tot poporul sunt gata să împlinească toate poruncile tale.” (l Paralip.28- 19, 20,21.)

Aşadar, acestui mare număr de buni credincioşi, buni slujitori ai Mirelui Iisus le va descoperi Duhul prin această lucrare, o redeşteptare, o renaştere moral - spirituală manifestată prin har şi un mare interes lumii întregi

Tot din lucrarea Duhului Sfânt, află Elisabeta şi când Marele Pontif Ioan Paul al II-lea, sfârşind călătoria pământeană, ştirile T.V. au declarat despre el că, fiind un mediator al păcii, pledând pentru conciliere a făcut cunoscut lumii întregi, fapt istoric, că România se numeşte “Grădina Maicii Domnului Iisus”. Sărutând pământul românesc, construind o punte de legătură între cele două “Biserici surori”. El era sigur că trăieşte marile evenimente dar nu înţelegea de ce întârzie. Marele Partizan al Păcii, urmaşul Sfântului Petru, mărturia unei solidarităţi a credinţei.

“Iată Suveranitatea sa făcea parte tot din această numărătoare, a celor 7000 de adepţi ai Mântuitorului Iisus”.

A înţeles şi de acest adevăr venit tot din “Lumina Adevărului Divin”, când un mare conducător al lumii, venind în România, Preşedintele Americii (23 noiembrie 2002), Dumnezeu printr-un impresionant curcubeu semnul, “Legământului Sfânt” îl făcu atent ca pe Bătrânul Moise: “Şi Domnul i-a zis: Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea picioarelor tale, că locul pe care-l calci, este pământ Sfânt”. (Ieşirea 3-5)

Şi cum să stăm în cumpănă, îndoindu-ne cumva de acest Adevăr, când cu puţine zile în urmă, urcând la Mitropolie „Dealul”, la Patriarhia Bucureştilor, la hramul cuviosului Dimitrie Basarabov, la sfârşitul Sfintei Liturghii, predică Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh Teoctist.

Binecredincioşii, când mai încet, când mai tare, murmurau cu admiraţie în glas:

- Ce frumos predică!

- E înţelept, Prea Fericitul nostru Părinte!

- Da, parcă străluceşte ca un soare!

- Da... da!, răspunde Patriarhul, când am început, de dimineaţă, slujba, soarele era la răsărit şi ne bătea nouă în ochi, acum a trecut în spatele nostru şi acum vă bate dumneavoastră în ochi.

- Prea Fericirea voastră sunteţi soarele!, murmură din nou miile de glasuri. Prea Fericitul cu multă modestie, zâmbind blând şi iertător ca Păstorul cel Bun, arătă cu mâna spre Sfântul Altar.

- Da! Şi acesta e un soare, dar acesta se cheamă „Soarele Dreptăţii”. Credincioşii au răspuns şi ei printr-un zâmbet tot blând şi plăcut, deşi ei ar fi dorit, ca pe Muntele Taborului, să rămână veşnic în acea privelişte atât de minunată.

Clopotele au început să bată. Duios şi lin în glasul lor se auzea chemarea lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi veţi afla odihna sufletelor voastre”, şi cât de osteniţi... şi cât de împovăraţi erau,... şi cât de mult alergau cu privirea toţi, să afle acel minunat şi tainic loc de odihnă!

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, să primiţi atâta laudă şi cinste lângă un Dumnezeu atât de îndurător.

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, să ne conduceţi spiritual, pe drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu.

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, printr-o lepădare de sine, ajungeţi să urmaţi pe Învăţătorul vostru în cea mai înaltă scară a virtuţii, în cea mai înaltă treaptă duhovnicească, „darul bărbăţiei” , virtutea ce a rămas puntea de legătură ce a unit pe sfinţi cu Dumnezeu,”căci eu sunt gata nu numai sa fiu legat, ci să şi mor in Ierusalim, pentru Domnul meu!” (Fapte 21-13).

Vrednici sunteţi voi, sfinţi peregrini ai acestui ostenit şi împovărat popor, deopotrivă cu acei care la marea sărbătoare a celor doi cuvioşi – Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Dimitrie Basarabov – aţi mărturisit: „mai avem un soare, care acum, la vârsta de aur, emană strălucire şi înţelepciune”.

Dar vrednic de mare laudă, de înaltă slavă şi mărire este Mângâietorul, Duhul Lucrător care iată că nicidecum să nu ne îndoim de această Sfântă Lucrare, la puţine zile după acestea, printr-o imagine surprinzătoare, ne-a proiectat pe cerul albastru, senin al României noastre, încă un mare semn divin: un alt „Soare” lângă soarele - „Luminătorul cel mare care desparte ziua de noapte, deosebind anotimpurile, zilele şi anii de pe pământ.

Un alt „Soare”, în acelaşi Univers, proiectat pe acelaşi spaţiu, numai că „Acesta” era cu circa o prăjină, mai spre Răsărit. Reuşind prin înfăţişare să întreacă cu mult... atributele celuilalt! Încă o minune, iată încă un miracol în care Lucrarea Duhului Sfânt se lasă admirată şi privită îndelung şi de alţi mai mulţi martori ce se aflau în jurul Elisabetei.

Contrastele „Acestuia” erau dominate de o şi mai mare bucurie solemnă, o frumuseţe mirifică, o slavă de nedescris prin misterioasa lucrare a Duhului Sfânt. „Acesta” era menit să ilustreze simbolul dragostei absolute, chemând la o nădejde, încredinţând nouă, românilor ortodocşi, cei mai din urmă păcătoşi spre cunoaşterea şi mai necesară a „Voii Sale”

Toate adevărurile din această carte au fost insuflate de Duhul lui Dumnezeu prin diverse aspecte: întâmplări reale, vise, vedenii, revelaţii divine, descoperiri dumnezeieşti. Fenomene pe care Sofia reuşeşte să le descrie într-o mare valoare spirituală şi să le separe pe cele două forţe – binele şi răul – având misiunea înaltă să le redea poporului ei.

Unii însă au înţeles-o într-o variantă a imperfecţiunii, a incredibilului şi care depăşind cu mult limitele umanităţii. Iată însă acest „Soare”, din păcate, închide gura acestor voci tăgăduitoare, lămurind tainele adânci ale „cuvântului” lui Dumnezeu.

„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.” (Petru 3;9)

9 noiembrie 2005.

E dureros când vezi că bruma toamnei ofileşte florile din grădină. Odată cu ele, Elisabeta simte că moare şi o parte din sufletul ei. Ultimele flori, crizantemele şi tufănelele de la poartă, pe lângă zidul gardului pe dinafară, ce încântau privirile drumeţilor până mai ieri, iată, azi frigul nemilos le-a aruncat la lada de gunoi.

Cu o seceră în mână, hotărâtă să isprăvească repede treaba, lângă ea opri brusc bicicleta o vecină ce stătea cu câteva case puţin mai la vale, Elena Neagu.

- Bună ziua!

- Bună să vă fie inima, doamnă Nuţica! Tot brusc, se ridică în picioare.

- Ce aţi făcut cu toate florile acelea de pe balcon? Aveţi condiţii pentru ele pe timp de iarnă?

- Nu prea... mă descurc foarte greu, dar ce să fac? Le iubesc aşa mult... Viaţa fără ele este foarte tristă!

- Măi, doamnă, hai să fim serioase, că şi eu am flori, dar ce le puneţi de sunt aşa de frumoase?

- Gunoi de pădure, atât!

- Doamne! Atâta mă încântă... că de câte ori trec, le admir, sunt atât de frumoase! Şi mie îmi plac nespus, am şi eu, dar ale mele nu au aşa multe flori.

Această persoană dorea să întreţină o discuţie mai lungă pe această temă, dar Elisabeta deja nu o mai asculta. Privirea ochilor ei rămase încremenită la picioare, unde fixă un punct ce emana o rază de lumină. Urcă cu privirea de jos în sus pe această rază, pe această undă lucitoare ce se înălţa în plină zi pe cerul albastru şi senin

Iată, Elisabeta între timp se afla cu faţa spre răsărit iar în dreapta ei, fiind orele 11, încă dimineaţă, soarele cel adevarat era mai jos de jumătatea boltei cereşti.

Urmărind acestă rază, urca nu la soare, ci la alt fenomen ce apăru deodată pe cer, dar cu o prăjină mult mai spre răsărit. Privea uimită... Neîndoielnic - mai era un soare – care strălucea la fel, numai că în loc de globul solar, era o uşă formată din culorile curcubeului: „Simbolul Legământului lui Dumnezeu”. De jur împrejur însă, uluitor, aceleaşi raze solare asemănătoare la fel ca ale soarelui, ca strălucirea slavei cereşti. Minunat - alt soare - se pitea în spatele acestei „Uşi” multicolore formată din aceleaşi culori curcubeice:

’’Frumuseţea cerului este mulţimea stelelor, podoabe luminând întru cele înalte ale Domnului.

După pravila Celui Sfânt, ele stau în rânduiala lor şi nu obosesc in străjile lor.

Vezi curcubeul si binecuvântează pe Cel ce l-a făcut; că foarte frumos este în strălucirea sa.

A înconjurat cerul împrejur cu mărire, mâinile Celui Preaînalt l-au atins pe el.

Cine l-a văzut pe el şi va povesti? Şi cine îl slăveşte pe El precum este? Multe şi mai mari decât acestea sunt ascunse că puţini au văzut din lucrurile Lui. Că toate le-a făcut Domnul şi celor cuvioşi le-a dat.’’(Înţ.Isus Sir.42; 11,12,13,14.)

De la un orizont la altul, cerul era senin, de un albastru fără pic de nori. Elisabeta, mai priveşte o dată în jos, urcă iar cu privirea în sus să se asigure de marele Adevăr, sau dacă facultăţile ei mintale nu au luat-o razna. Un fior i-a cuprins inima şi parcă se amestecau în el toate harurile divinităţii: bucurie, dragoste, putere, nădejde. Inima îi accelera şi mai tare, să-i spargă pieptul.

- Măi, doamna Nuţica, ia priveşte pe cer, dumneata vezi ce văd eu? Aceasta, întorcându-se cu faţa spre răsărit, exclamă:

- Vai! Văd... O, ce frumuseţe!!! confirmă şi ea acest impresionant fenomen.

- Iartă-mă, dar vreau să mă duc să-mi chem şi nepoţii şi bărbatul să vadă şi ei acest miracol. Persoana s-a urcat pe bicicletă, a plecat nu ştiu încotro. Elisabeta alergă cu disperare la nepoţii ei să-i cheme din casă, să poată beneficia şi ei de puţinele clipe ale vieţii, savurând o aşa desfătare sufletească. Să vadă ceea ce n-a vazut nicio fiinţă pământeană. Ovidiu, 13 ani, era prin vecini iar Irina, 8 ani, a venit în fugă în faţa casei unde numai de aici minunea putea fii privită.

- Irina, vezi?, o întrebă Elisabeta.

- Văd, bunico... ce frumuseţe!, contempla biata copilă ceea ce nu-i venea să-şi creadă ochilor.

Elisabeta alergă cu paşi grăbiţi să-l aducă pe bărbatul ei din grădina din spatele casei, fiindcă de acolo nu se vedea nimic. Veni fuga iar în faţa casei, veni mai repede decât el. O găsi din nou pe Irina. Din nou o întrebă:

- Irina ce vezi? Explică-mi, vreau să aud părerea ta! Contează cel mai mult, eşti un copil. Nici cea mai performantă maşină detectoare de minciuni din lume, nu te poate încurca să nu spui Adevărul. Irina îi răspunde:

- Văd doi soare, şi acesta are aceleaşi raze în jur. În mijloc e o uşă, un tricolor frumos pe uşă.

- Nu e tricolor, sunt culorile curcubeului! Ce mai vezi?

- O cruce... uite cum dispare şi... iar apare!

În diversitatea culorilor curcubeului din toată frumuseţea lor, o „cruce” ca din albastru străveziu de neon, apărea şi dispărea, ca într-un leagăn, făcând aceasta de mai multe ori. Din când în când, acea rază lumina ca o flamă străluminând calea până la picioarele noastre de sus în jos.

- Doamne Iisuse, Dulce Mântuitor, nu-mi vine să cred ochilor mei atât de păcătoşi!... N-am mai privit atâta mângâiere sufletească... Doamne, inima mea e plină de o necuprinsă bucurie şi nespus de mare fericire! Aş dori să ţină o veşnicie, şi ca Sfântul Petru „Schimbarea la faţă”, când se aflau toţi împreună pe Muntele Taborului să zic şi eu: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune”. ( Luca 9-33.)

Irina, rupându-se cu greu de această minunată privelişte atât de încântătoare, s-a dus să-l aducă pe Ovidiu, de la alţi copii din vecini. Elisabeta, nerăbdătoare, îl strigă iar pe bărbatul ei, grăbindu-l să vină cât poate de repede să vadă minunatul tablou ce nu putea fi explicat în cuvinte.

Dispăru „crucea” şi apăru o imagine de nedescris, de o frumuseţe şi de o importanţă şi mai uluitoare. Acum acea Uşă ilustra un tablou cu Păstorul cel blând şi oile Sale.

Foarte clar simboliza „o Icoană”, un fenomen de o extraordinară măreţie şi slavă încununat cu aureola razelor solare, glorificat cu o strălucire pe o suprafaţă tot atât de mare şi pe aceeaşi linie cu soarele, puţin mai la stânga spre răsărit.

- Vezi, Gheorghiţă?, îl întrebă Elisabeta pe bărbatul ei, ca şi când nu mai era sigură că-i vis, sau e realitate.

- Văd... O... ce minune! E nemaipomenit... trebuie să fie vis! E o mare minune dumnezeiască! Nu-mi vine să cred ochilor!, făcând Sfânta Cruce continuă să contemple marele fenomen divin.

„Doamne Iisuse Hristoase, Bunule Mântuitor, îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să putem privi atâta frumuseţe, dar roagă-Te Tu pentru noi păcătoşii, că suntem prea ticăloşi să fim hrăniţi cu aşa mângâietoare şi îndulcitoare mană cerească. Ne înfricoşează dumnezeieştile Tale taine prea grele de pătruns! E prea înfrumuseţată stăpânirea Ta şi greu de dezlegat! Cine să mai spere că-i atât de curat, să îndrăznească să întindă pasul spre acel foc divin. Doamne Iisuse, mă simt mai umil ca oricând, iartă-mă Doamne, iartă-ne pe toţi pământenii!

În uliţa din spatele casei apăru un vecin, Puiu Popescu. Elisabeta, să se asigure dacă şi el vede acelaşi „miracol divin”, îl întrebă:

- Vezi Puiule? Ce vezi?

- Văd... văd! O... Ce frumuseţe! Mai e un soare! Doamne, lângă soare mai e un soare!

În faţa casei mele, pe trotuarul de vis-a-vis, erau alte vecine: vecina Badea cu cumnata ei, Stela Bodea, tot o bună credincioasă din Biserica noastră, o altă vecină, Florica Marinescu şi cu verişoara ei, Lucica Şerban. Am făcut semn cu mâna disperată, arătând în sus. În zadar, n-au văzut nimic şi nici nu s-a putut traversa strada.

Automobilele treceau pe asfalt cu mare viteză făcând mare zgomot, pricinuindu-le o mare pagubă sufletească.

Iar timpul necruţător, dintr-o ordine supremă, tăinuind-o în necunoscut, tot ca pe atâtea sacre întâmplări şi foarte greu de descifrat, pendulând mereu grăbit, conduce şi acest misterios „Soare” de o cutremurătoare frumuseţe şi o încântare de nedescris, în ţara de Dincolo, în Patria Iubirii, în Paradisul Eternităţii.

Iar noi, ca nişte cercetători evlavioşi, cu o şi mai mare sete de cunoaştere, am rămas să rugăm pe Mijlocitorul să ne cheme şi pe noi în acel loc:
„Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua cu Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” (Ioan 14; 3)
„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan 10; 14, 16)

Doamne Iisuse Hristoase, adevărata mărire şi bucurie sfântă este proslăvirea Ta; să se bucure sluga Ta de Tine şi nu de faptele ei; şi să nu găsescă bucurie şi mângâiere în nicio făptură pământeană, decât numai în Tine. „Lăudat fie Numele Tău” şi de ea să nu se atingă laudele oamenilor. Ea să se laude în neputinţele ei. Căci toată slava omenească, toate onorurile trecătoare şi măririle lumeşti, faţă de slava Ta, sunt deşertăciuni!
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, care ai ţinut în braţele Tale pe Cel ce ţine pământul cu mâna, ţine şi de noi păcătoşii români, robii Tăi, tot poporul acesta trudit şi apăsat de griji, nevoi, dureri şi sărăcie, să nu cădem niciunul în întunericul cel mai dinafară. Ai milă şi de noi, cei mai din urmă păcătoşi, şi ne ridică la „Izvorul fericirii veşnice”, printre care eu sunt ultima păcătoasă, Elisabeta.
„Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după Voia Lui.
Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, i-a şi hotărât să fie asemenea Fiului Său, ca El să fie Întâi Născut între mulţi fraţi.
Iar pe cei care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe cei care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.
Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine e împotriva noastră?” (Rom. 8; 28, 29, 30, 31)
Teorii contradictorii vor căuta să ne încurce minţile. Mulţi savanţi neevlavioşi, necucernici, cercetători ai ştiinţei pământeşti (antihrişti mincinoşi) ne vor rătăci cu alte mărturii mincinoase.

„Şi acestea să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele.
Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.
Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind şi ei înşişi.” (Tit. 3; 1, 12, 13, 14)

Pe noi, însă, nicio altă putere, nicio altă forţă nu ne înconvoaie. Nicio sabie, nicio armă, nici foamea, nici frigul, nici ura sau dispreţul, nici chiar moartea nu ne desparte de aceste mari Daruri Cereşti ce le-am câştigat de la Creatorul, Atotputernicul Dumnezeu:
„Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru.” (Rom. 8; 39)
Iată, Cel ce împarte destine, astăzi a împărţit acestui popor românesc un destin ce îl ajută să urce spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii duhovniceşti. Însă, percepţia aceasta poate fi înţeleasă greşit dacă legătura noastră cu Dumnezeu nu se desăvârşeşte urcând pe ultima treaptă a virtuţilor duhovniceşti numită “dragostea”. Dragostea există, în inima noastră, din prima clipă a venirii noastre pe pământ şi se află în suficientă măsură pentru a o îndrepta către Cel ce este numai dragoste. Dragostea Creatorului pluteşte peste tot, mai întâi în noi, apoi lângă noi,iar, mai apoi, deasupra noastră până la înălţimile Universului.

“Popor nechibzuit şi fără de minte au nu este El, Tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut, te-a întemeiat? Opriţi-vă şi cunoaşte-ţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ”. (Ps.45-10)
“Da, Dumnezeul nostru! Te vom lăuda că suntem făpturi aşa de minunate. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul nostru te cunoaşte foarte. Minunată este ştiinţa Ta mai presus de noi: este înaltă şi n-o putem atinge.
Unde ne vom duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta, unde vom fugi? De ne vom sui la cer, Tu acolo eşti. De ne vom pogorî în iad, de faţă eşti. De vom lua aripile noastre de dimineaţă şi de ne vom aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta ne va povăţui şi ne va ţine dreapta Ta.” (Ps.138)
Acum, când am descoperit că suntem făpturi aşa de minunate şi minunate sunt lucrurile Celui Prea Înalt mai putem zice: ”Gândeşte liber!”, “Trăieşte clipa!“, “Am o singură viaţă şi vreau s-o trăiesc la maxim!”?
Deci ce vom alege? Vom urca la standardele Creatorului sau vom coborî în adâncuri dormind veşnicia în “cetatea umbrelor”?
“Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punând cu râvnă suişuri în inimă, auziţi pe cel ce spune: Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului nostru”. (Isaia 2-3) ”A Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui”. (Ps.17; 36)
“Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: Să ne sârguim, până la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos“. (Efes. 4; 13)

* * *

Tezeşte-te, România, acum, cât nu e prea târziu!
"Dar le stătea împotrivă - Elima vrăjitorul - căci aşa se tâlcuieşte numele lui – căutând să întoarcă pe proconsul de la credinţă”. (Fap. 13; 8)
Oare, să mă las învinsă de acest Elima?! Să nu lupt în acest teribil război cel dă el omenirii? Perfid viclean, cum îmbracă el o mască falsă să-i vatăme sufleteşte pe bunii mei fraţi în Iisus, aruncându-le în inimi îndoiala:
"Există Dumnezeu?... Nu, nu există Dumnezeu!" dar ştim că aceaste întrebări a decimat mari culturi ale lumii, alergând după fapte concrete, experienţe pe viu grai, cerând întâlnire personală cu Cel Atot Creator. Cerând mai mult decât place lui Dumnezeu, au căzut în neşansa "luciferică".
Cuvântul "Dumnezeu”, înseamnă: şi Dumnezeu Tatăl, şi Dumnezeu Fiul, şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Aceasta, însemnând că Dumnezeu este substantiv colectiv, aşa cum şi poporul este substantiv colectiv şi este format din oameni.
Dumnezeu, când iubeşte un popor, îi iubeşte în egală măsură pe toţi oamenii, deoarece toţi sunt o unitate, aşa cum Sfânta Treime este "Într-Unul" singur Dumnezeu. Şi când vrea să reînoiască un legământ cu poporul Său, ne place sau nu, El vorbeşte lor printr-un singur Avraam, Noe, Moise, sau alţi prooroci. Acesta este un semn al ordinei şi disciplinei. Chiar dacă un popor este, sau nu păcătos, El caută la un singur Om:
"O, de ar fi cineva înţelept ca să priceapă aceasta şi ager ca să pătrundă Cuvântul cel adânc!"… (Osea. 14; 10
"Şi să luaţi aminte la cuvintele robilor Mei prooroci, pe care-i trimit la voi dis-de-dimineaţă şi voi nu-i ascultaţi."(Ier. 25; 5).
"De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face. De la răsărit chem o pasăre de pradă, dintr-un ţinut depărtat un om care să împlinească, planul Meu. Am vorbit, voi împlini; am hotărât, voi înfăptui!" (Isaia. 46; 10, 11)
Dacă am împărtăşi aceste experienţe, ne-am lărgi sfera cunoştinţelor. Am înţelege de ce Mântuitorul a zis, odinioară: "Fericiţi cei săraci cu Duhul"
Să-l luăm de pildă pe Bătrânul Iov. El, (fericitul, sărac cu duhul) îşi continuă amara suferinţă, fondată pe credinţă, lăsându-se în Voia lui Dumnezeu, deşi Cerul era tăcut.
Prezenţa Divinităţii, intervine abia atunci când satana se dă bătut, (mare şi adâncă Taină). Şi rezultatul final al luptei îl ştim cu toţii.
Astăzi, mulţi dintre noi cârtim: avem nevoie de o susţinere morală, avem nevoie de un psiholog, sau unii având un prilej de ceartă chiar spun: "N-am un Duhovnic aşa de bun!"
Oare pe Iov, cine la susţinut moral, când şi prietenii şi tot poporul pe care-l sătura la poarta lui, când tăia în fiecare zi un bou, şi chiar însăşi nevasta lui îl îndemna: "Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!"
Dar Iov i-a răspuns:"Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale".
(Iov. 2; 9, 10)
Ştim că, în ziua de astăzi, pentru mulţi incertitudinea existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu persistă. Şi asta se întâmplă din cauza ispitelor şi influenţelor lumii în care trăim. Adevărul este că, sunt prea multe lucruri care ne abat de la calea cea dreaptă iar omul este foarte uşor atras de partea cealaltă, deoarece mentalitatea lui faţă de cele sfinte a devenit delăsătoare din cauza unei democraţii greşit înţelese.
Un tânăr îmi ceru părerea :
- Eu sunt ortodox, cred în Dumnezeu şi în crearea lumii de către El. Dar nu consider că mă depărtez de calea Binelui deoarece mi se par plauzibile şi teoriile formării Universului prin Big Bang (marea explozie primordială) şi a evoluţiei omului propusă de Darwin, pe care mai toată lumea o cunoaşte.
Am o întrebare la care aş dori un răspuns: “Credeţi că au existat dinozaurii?” Când spun “dinozauri” mă refer la acele reptile uriaşe şi înfricoşătoare (care nu sunt pomenite in Biblie, dar ale căror schelete au fost descoperite), şi nu la acei “ uriaşi” despre care am citit câteva versete în Sfănta Scriptură.
- Da, cred că au existat, cândva, acei dinozauri fioroşi! îi răspund, eu:
" Apoi a zis Dumnezeu : . Şi a fost aşa”. (Fac.1; 24).
(Poate, la Potopul lui Noe), multe animale au avut aceeaşi soartă ca şi dinozaurii şi nu le-am descoperit, noi, încă. Dealtfel sunt şi astăzi animale pe cale de dispariţie, dacă n-ar fi protejate de lege. Domnul Iisus ne-a spus «Pietrele vor vorbii despre Mine» Şi chiar vorbesc, arheologia tot mai descoperă imperii îngropate în cenuşa trecutului îndepărtat.
Ceea ce nu cred, şi unde ştiinţa greşeşte foarte grav, "cifrele milioanelor de ani !

Să luăm pilda de la iluzionistul Iosefinii, cu câtă certitudine scoate cu bagheta iepuraşii, şi ne fac să credem, de fapt, ceea ce nici nu există în pălăria lui. Ai băgat de seamă că e o iluzie deşartă?!...
Ceea ce m-a îndurerat profund este declaraţia pe care ai făcut-o, şi te-aş sfătui nici în glumă să nu o mai spui nimănui, niciodată. « crezi în creaţie, şi, tot la fel de bine şi în evoluţionism ».
Pe noi, cei în vârstă, ne sperie evoluţionismul. Acesta a creat monştri, a creat alte tipuri de oameni, ce manifestă extrem de grave tulburări psihice, efectele se văd chiar dacă ne facem că nu le observăm. Greutăţile, şi suferinţele pe care le întâmpină omenirea, azi, nu sunt decât efectele evoluţionismului. Satana, culege acum roadele, oameni : violenţi, dedaţi desfrâului, avari după bani, lacomi de averi, greşeli care par imposibil de a mai fi îndreptate. Tinerii neascultători de părinţi care sunt în conflict cu tot binele, influenţând în rău şi pe cei câţiva, care abia mai supravieţuiesc în credinţa curată, ortodoxă.
Iată ce a reuşit să creeze "evoluţia omului din maimuţă". Pe cei care i-a înrobit, i-a şi creat după chipul şi asemănarea ei. Aceştia nu-i pot aduce plângeri lui Dumnezeu, când se confruntă cu greutăţile vieţii lor. Şi greutaţile îi duc la deznădejde, disperare, căutându-şi echilibrul vieţii în: droguri, alcool, tutun, cazuri de suicid. Am constatat că aceeaşi oameni văd şi înţeleg lucrurile că sunt bune, aşa cum decurg ele în momentul de faţă. Se pricep de minune să-şi liniştească conştiinţa, chiar îi fac psihopaţi, habotnici, pe creştinii care se conduc după criteriile unei vieţi sănătoase, curate, modeste, creştineşti. Deci şi această dezbinare se datorează tot acestui « iluzionist » cu interese antihriste. Şi aceste probleme sunt de ordin mondial. Tineri care au ieşit din ascultare de părinţi, iată-i, recurg la sinucideri în masă, şi aceste tragice , pot spune zguduitoare, înfiorătoare evenimente ce se anunţă că nu pot fi stopate, şi că ele, iau şi mai mare amploare. (Ţara Galilor, Pro.TV. Ştiri 24-01-08, orele 19).
Eu am încercat să redau lumii, că azi, au o sansă să se salveze, datorită acestui apel făcut de Mântuitorul, "Ieşiţi din ea poporul Meu !" Ieşiţi din lumea rea, din intunericul spiritual... Dar bunii mei fraţi ortodocşi încă nu realizează ce importantă e această scurtă frază şi ce consecinţe grave va avea în viitor!!!... Poate şi pe vremea lui Noe, oamenii îşi puneau haina în cap, sau poate îşi băgau degetele în urechi să nu-l mai audă .
În loc să-şi schimbe comportamentul, renunţând la nelegiuirile lor, iată, îl făceau pe Noe bolnav mintal. După ce s-au închis uşile în zadar au mai strigat: "Noe dă-ne şi nouă drumul în corabia mântuirii", a fost prea târziu, Dumnezeu i-a părăsit fără nici-o milă.
Şi astăzi se repetă aceeaşi greşeală, nesocotind «Cuvântul, Celui » care din prea multă milă şi dragoste pentru noi, ne mai dă o şansă, "IEŞIŢI"...
Iată, sunt oameni printre noi înconjuraţi de întunericul ignoranţei. Dar, deşi au competenţa, deşi deţin buget financiar colosal, prioritatea preocupărilor lor este acum, goana după vanitate: « Legea junglei, cel mai tare învinge ».
Oare ne-am opus acestui val nimicitor? "Evoluţionismul?" Nu... până la sânge ca Mântuitorul şi acum suportăm consecinţele!!! Ce ne ameninţă Sfânta Scriptură? “Plata păcatelor părinţilor este ispăşită de copiii lor” Dar, în loc să ne apropiem de Porunci, mass-media, Tv. mustră mamele, zicând: “Apropiaţi-vă mai mult de fiicele (fecioarele) voastre, mamelor! Voi, cumpăraţi-le prezervativele. Aşezaţi-le pe noptiera lor şi sfătuiţi-le să le folosească. SIDA şi foarte multe boli care circulă în lume sunt combătute numai prin acest grad de civilizaţie!”
Acest val nimicitor ne împinge dintr-un păcat mare, în alt păcat şi mai mare - uciderea de prunci, după cum vedem, de bună seamă, tot la ştiri Tv.
Oare ne-am încurcat în prea multă ştiinţă şi ne întrebăm de unde ne vin bolile?! Ce ne pune în faţă Legea lui Dumnezeu ?(Cancer mamar şi de colon uterin):
“Apoi să jure preotul femeia şi să-i zică: Dacă n-a dormit nimeni cu tine şi tu nu te-ai spurcat şi n-ai călcat credincioşia către bărbatul tău, nevătămată să fii de această apă amară care aduce blestem. Iar de te-ai abătut, fiind măritată, şi te-ai spurcat, de a dormit cineva cu tine, afară de bărbatul tău, atunci să dea Domnul să fii de blestem şi de ocară în poporul tău. Să facă Domnul ca sânul tău să cadă şi să se umfle pântecele tău”. (Numerii 5; 19, 20, 21).
Iată, “Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat Slava lui Dumnezeu Celui Nestricăcios cu asemănarea chipului omului stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile între ei… Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.
Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.” (Rom.1; 22-26)
“Şi omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor. Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei”. (Ps. 48; 12).

O... Doamne!... Oare să abandonez lupta, să ignor Cuvântul? E cu neputinţă! Acesta e ultimul păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt (lepădarea de credinţă). De multe ori glontele potrivnicului mi-a lovit piciorul, dar tot de atâtea ori am mers mai departe chiar cu mult mai multă putere şi voinţă. Acum să mă las învinsă? Nicidecum… Războiul este pentru cei puternici iar cununa biruinţei numai pentru cel ce nu cedează în lupta cu vrăjmaşul. Şi, când arma ta cu care lupţi e „dragostea”, cu siguranţă vei învinge:
În pilda „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”(Marcu 2), am descoperit că lupta pentru “mântuire” cere sacrificii foarte mari, enorme. Cei patru care-l cărau pe slăbănog cu patul, auzind că “Cel ce tămăduieşte” este atât de aproape iar cei din jur nu le ofereau sprijinul şi ajutorul, s-au urcat pe acoperiş.
Şi eu să-l car pe „slăbănog”, şi eu trebuie să i-au acum măsuri şi mai drastice! Să mă urc pe casă, să dărâm chiar şi acoperişul casei, să car pe cel bolnav cu mine, purtându-i şi patul în care zăcea de multă vreme. Să-l leg atentă cu mai multe sfori, să-l cobor foarte uşor la picioarele Mântuitorului şi să nu-l părăsesc pe slăbănog, până ce nu voi auzi din gura Învăţătorului Iisus, binecuvântarea Lui: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale, ia-ţi patul tău şi umblă”.
Deci, din nou am ajuns la proconsul. Deşi odinioară toate uşile mi-au fost închise iar dincolo de uşi, inimile rămase reci şi nepăsătoare, de data aceasta credeam că-l aflu pe Elima, risipit ca fumul de tămâie, ca ceara de la faţa focului. Efectul a rămas tot zero :
„Solicitarea dumneavoastră excede competenţei administrativ proconsulare”. Încă o dată împuşcată în picior... dar, iar mi-am luat piciorul în braţe şi din nou iar am deschis uşa. De data aceasta cu o Sfântă Rugăciune:
“Înţelepciunea a cârmuit omenirea de la începutul ei şi Regele Solomon se ruga la Dumnezeu, pentru dobândirea înţelepciunii”.
“Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, care ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile făcute de Tine, şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi.
Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleg judecata şi legile. Căci, chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti.
Tu m-ai ales pe mine mai dinainte ca să stăpânesc poporul Tău şi să judec pe fiii şi pe fiicele Tale. Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel sfânt şi un jertfelnic în cetatea în care locuieşti, după chipului cortului celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început. Cu Tine este înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de faţă când ai făcut lumea şi care ştie ce este plăcut înaintea ochilor Tăi şi ce este drept, potrivit poruncilor Tale.
Trimite această înţelepciune, din sfintele tale ceruri, de lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele şi să cunosc ce este bine plăcut înaintea Ta, fiindcă înţelepciunea toate le ştie şi le înţelege şi mă va povăţui înţelepţeşte în lucrările mele şi prin slava Sa mă va păzi. Şi astfel faptele mele Îţi vor fi plăcute şi voi judeca poporul Tău cu dreptate şi voi fi vrednic pe tronul tatălui meu.
Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau cine poate să pătrundă voinţa lui Dumnezeu? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetele noastre sunt cu greşeală căci trupul cel putrezitor îngreunează sufletul şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă.
Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră: atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri? Cine a cunoscut voinţa Ta, dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune şi dacă nu i-ai trimis de Sus Duhul Tău cel Sfânt?
Astfel, s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea Ta, şi, prin înţelepciune au cunoscut mântuirea”. (Înţelep. lui Solomon cap. 9)
Observ că drumurile sunt mult mai multe şi din ce în ce mai grele. Povara părea mult prea grea, ispitele apăsau şi mai mult pe umerii mei. Răspunsul venit de la toate apelurile făcute, mereu avea „efect zero.”
Oare, România, refuză să-şi urmeze destinul?! „Mesajul” lui Dumnezeu nu poate fi împrăştiat? Oare încotro aleargă omenirea?! Pe care cale au apucat-o fraţii mei aşa grăbiţi?!
- Opriţi-vă şi cunoaşteţi pe Domnul! Da, pe Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul! încercam să le explic mereu.
- Nu-L cunoaştem pe Domnul, cine este acest Dumnezeu?!
Aşadar, Îndurătorule, e prea târziu?! Asta dovedeşte foarte clar că… Elima… "ştiinţa deşartă a proorocilor mincinoşi" a afectat pe toţi fraţii mei în Iisus? Oare, situaţia e atât de incendiară? E clar, pe vrăjmaşul diavol nimic nu-l mai poate împiedica să alerge pe toate meridianele lumii, cu alte informaţii inventate de el denigrează Adevărul... Evident, el a găsit calea de distrugere a credinţei... Amestecarea Adevărului!… Un prădător nemilos!... O unealtă a antihristului!... Întunecimea sa, spiritul absolut al incorectitudinii, iată, mi-a luat-o înainte?! Ceartă-l Domnul, ceartă-l Puterile Cereşti! Iată mi-a răpit pe bunii mei fraţi, pribegind ei acum, departe de îndulcirile Cereşti? Departe de Patria Iubirii, departe de nemărginita fericire şi de necuprinsele bogăţii ale Celor de Sus!
Nedreptăţită, umilită, cu o mare durere în inimă mă şi vedeam, acum, la fel ca Sofia, atunci când întunecimea sa, „forţa demonică”, o târa grăbit în adâncul nimicniciei întunericului. Acum şi eu, ca şi Sofia, odinioară, urc cu gândul la cel Salvator, încercând să-mi mărturisesc neputinţele: “Doamne, eu, am fost ca o carte deschisă, în care am povestit şi bunele... şi relele. M-am sărăcit pe mine ca să-i îmbogăţesc pe ei. Eu îi iubesc duhovniceste pe toţi fraţii mei ortodocşi, cu toate defectele lor, pe toţi îi vreau în sânul lui Avraam, dar mă obligi să repet cu umilinţă adevărul: “Nimic nu sunt, nimic nu am, nimic nu pot Domnul meu!”
Oare unde o să găsesc „miresele” din Cetatea Ierusalimului Celui de Sus?! Unde să găsesc „pe mult plăcuţii”, slujitorii Mirelui Iisus?! Sofia mi-a încredinţat că o să mă ajute în acest teribil război!!! Dar de unde va veni ajutorul meu?
Lacrimile mi-au inundat faţa pierzându-mi orice speranţă, încă mai răsunau în mintea mea cuvintele Prea Bunei Maici: “Dacă te împuşcă vrăjmaşul în picior, ia-ţi piciorul în braţe şi fugi mai departe, vezi… să nu te împuşte vrăjmaşul în cap!” „Unde să mai fug, Maica mea?! Mai departe? Nu există mai departe! Fără îndoială că urmează să fiu împuşcată în cap…
Vindeţi, zice Domnul, ce aveţi mai scump şi cumpăraţi ce se pare mai ieftin înaintea necredincioşilor.
Prin urmare, un freamăt de glasuri din jur se auzi murmurând:
- Nu... nu cumpăraţi, nu citiţi cartea! Nu e ortodoxă!
- E… eretică?
- Da, nu are confirmarea Sfintei Biserici!
- Nu are Sfânta Cruce !
Întorcându-mă în sine, ofta-i uşurată. Fraţii mei ortodocşi, aureolaţi într-o strălucire divină, ezitau nemulţumiţi, înclinând suspicioşi, c-ar fi tot interesele vicleanului satan, întruchiparea răului...
Îngerul, răpindu-mă de mână, mă aşeză faţă în faţă cu un Ales de Dumnezeu şi iubit de El, Fiu al poporului, Prea Sfinţitul Episcop Galaction care venise pentru un timp foarte scurt la Mânăstirea Crasna:
- Binecuvântaţi, Prea Sfinţit Părinte, şi mă iertaţi pe mine păcătoasa! Ştiţi... eu… nu îndrăznesc să vă rog! m-am oprit emoţionată.
- Dacă nu îndrăzniţi, atunci eu… de unde să ştiu ce vreţi dumneavoastră?! Din nou îmi reproşez ca altădată infirmitatea curajului de a-mi exprima puterea şi tăria cu care să înfrunt, până la capăt pe lungul drum, îndatorirea sfântă ce o aveam faţă de Cel de Sus. Învingând aceste emoţii, fără să mai ezit, am întins cartea, totodată, destăinuindu-i:
- Eu… am primit un manuscris şi… vreau să vadă lumina tiparului.... Cu îngăduinţa Prea Sfinţiei Voastre, vă rog să-mi daţi binecuvântarea.
- Da, lăsaţi-mi un termen de treizeci de zile… şi vă promit că vă ajut!
Pe faţa Prea Sfinţitului, tremura o lumină interioară în care se dezvelea oglinda sufletului său, plin de bunătate şi căldură sufletească. Nu, nu m-am înşelat. La Mânăstirea Sfântului Pantelimon de la Siliştea Gumeşti, la hramul Sfântul Fanurie, din 27 august, această constatare a devenit realitate.
Toţi credincioşii, împreună cu Părintele Antonie şi cu alţi Sfinţiţi Părinţi Preoţi, îl aşteptau pe covorul roşu. Prea Sfinţia Sa, neiubind laudele, scurtând calea, călca smerit, uşor, prin iarba mare, necosită, venind spre noi cu înfăţişarea Blândului Păstor! Încununat cu harul divinităţii, cu flacăra adevăratei credinţe, venea să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru darurile pe care le vărsa peste noi, oamenii de pe pământ, prin iubirea Sa cea mare. Venea spre Cel Fără de Moarte, mijlocind pentru noi, păcătoşii să ne învrednicim, păşind şi noi pe calea Luminii, pe calea Adevărului Divin.
“Însă cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Puternic are grijă de ei.
Drept aceea, vor primi din mâna Domnului, împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi.” (Înt. Isus Sir. 5; 15, 16).
“Şi-i vei zice lui în acest chip: “Aşa grăieşte Domnul Savaot: Iată un om care va fi chemat Odraslă; acesta va odrăzli şi va zidi templul Domnului. Şi acesta va rezidi templul Domnului. El va purta semnele regale şi va stăpâni şi va domni pe tronul lui şi un preot va fi la dreapta lui. Între ei doi va fi o pace desăvârşită.
Şi oameni de la mari depărtări vor veni şi vor zidi la templul Domnului şi atunci voi veţi şti că Domnul Savaot m-a trimis către voi. Şi aceasta se va intâmpla, dacă voi veţi asculta cu credincioşie de glasul Domnului Dumnezeului vostru!”(Zaharia 6; 12, 13, 15).
Doamne, Dumnezeule, oare ce Taină este aceasta? Iată, greutăţile şi poverile ce ni se pun pe umeri nu le putem ocoli, şi nici a le purta nu ar fi cu putinţă dacă nu ar fi Lucrarea Ta, şi ce pot zice mai mult decât “fie Voia Ta, împlinească-se făgăduiala Ta Doamne!”. Şi totuşi mie îmi lipseşte înţelepciunea… despre care templu este vorba? Catedrala Mântuirii Neamului?... Sau poate a zidi templul Domnului din sufletele tuturor fraţilor noştri ortodocşi, "unul" trup, cap fiindu-ne Mantuitorul nostru, sau… şi una şi alta? Nu este nevoie să ne compătimim durerea, dar e multă vreme decând am schimbat multe lăcaşuri de zidire şi încă tot nu ştim locul de înălţare al Catedralei Mântuirii Neamului!
Iată, Doamne, Dumnezeule şi aceasta este o altă taină Dumnezeiască, şi ştiu că “Lucrarea Duhului Sfânt nu se opreste aici”.

* * *

România este o ţară atât de bogată şi sunt atât de multe locuri frumoase de vizitat dar marea ei frumuseţe şi bogăţie o deţin Mânăstirile noastre ortodoxe. Ele au dat Marii Sfinţi: martiri, cuvioşi şi pusnici, ierarhi, puzderie de Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române. O Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii noastre, iar sunt nevoită să repet aşa cum am auzit de nebănuite ori pe Sfinţii mei Părinţi, "Dacă n-ar fi fost un Ştefan Cel Mare şi Sfânt... ar fi fost azi o ţară de turci". Dar, oare, de n-ar fi existat Mama sfântă a lui Ştefan sau un mare Sihastru, Daniel Pusnicul şi ceilalţi ca el, ar mai fi fost azi Ştefan... un Mare şi Sfânt?... (Iată-ne, un singur trup iar Hristos Cap trupului nostru).
... "pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!" se tânguia Sfântul Ilie. Dumnezeu îi răspunde: "Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genuchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat". (lll Regi 19; 14, 18).
Asemenea prooroci a oprit Domnul Iisus în fiecare Mănăstire. În fiecare am găsit câte un Sfinţit Părinte, câte un desăvârşit Duhovnic, “stâlp” al ortodoxiei noastre :
"Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului meu, şi numele cetăţii Dumnezeului Meu—al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu—şi numele meu cel nou". (Apoc. 3; 12).
La ultimul pelerinaj făcut împreună cu un grup de credincioase la Mânăstirea Mărcuş-Covasna, merită consemnată, încă o dovadă grăitoare, încă o Minune Dumnezeiască ce s-a petrecut sub privirile noastre.
23-09-07.
"Se lăsase seara, autocarul cobora cu viteză din bătrânii munţi, din impresionantele stânci de unde pusnicise Cuvioasa Maică Teodora de la Schitul Sihla, De la Mânăstirea Petru Vodă unde domnea pacea şi liniştea lângă Marele Duhovnic, înainte-văzător Pr. Iustin Pârvu, după ce mai înainte vizitasem Mânăstirile Moldovei. Manăstirea Sihăstria unde, parcă tot mai auzeai glasul sfânt al Marelui Cleopa, din micuţa lui chilie, ce cu greu ne-am rupt din aceste sfinte locuri.
Slavă Prea Bunului Dumnezeu pentru aceşti mari Duhovnici pe care toată nădejdea mântuirii noastre constă în rugăciunile Sfinţiilor lor. După atâtea zile şi nopţi de pelerinaj cu tot grupul de credincioase, întorcându-ne acasă, urma să ne oprim la ultima Mânăstire, "Mărcuş" Covasna. Nu ştiam că aici, aveam să fim martorii unui eveniment deosebit.
Părintele Nil Efrim, unul din "stâlpii" mai sus amintiţ, împlinea 80 de ani. Noi exersasem în autocar, un frumos cântec ortodox pe lângă urarea "La Mulţi Ani". Am fost dezamăgiţi când Maica Stareţă Serafima, ne-a explicat cu profundă durere şi cu lacrimi în ochi:
- Nu mai poate Pătintele să vă dea binecuvântarea, de o săptămână nu s-a mai dat jos din pat. Nici la Slujbă nu a mai coborât de ceva timp!... O să-l pierdem!...
Cu câtă durere am acceptat această despărţire de adio, dar destinului nu i te poţi împotrivi! Unde să-l ascunzi din faţa morţii pe cel care merită să rămână nemuritor?! Maica ne-a vorbit despre un alt Sfânt şi Mare Duhovnic, Arsenie Boca, cum prevestise încă, de mulţi ani în urmă, pe când trăia: "Aici este un loc Sfânt, aici vor cânta îngerii!". Această premoniţie s-a împlinit, zece fetiţe din căminul de copii înfiinţat în incinta Mânăstirii, cântau acum, în corul Măicuţelor. Am admirat Mânăstirea înălţată cu multă trudă şi suferinţă de toate Măicuţele, apoi am admirat în liniştea serii, şi tot peisajul din împrejurimi. La plecare sufletul nostru parcă se rupea în două. O parte voia să nu se mai despartă de lângă Marele Duhovnic. În ciuda celor auzite eu, tot, am mai insistat :
- Maică Stareţă Serafima, vă rugăm din tot sufletul, nu vreţi să mergeţi, totuşi, acum, la Părintele să-i transmiteţi sentimentele noastre frumoase pe lângă urarea... "La Mulţi Ani?"...Poate iese la geam să-l mai vedem... vrem să-i veselim inima cu urarea noastră!
- Nu... imi pare rău, nu mai poate... v-am spus...nu mai are puterea să se mai ridice din pat... Arată rău, e foarte slăbit!… Nu… e imposibil!
- Dar vă implorăm, urcaţi acum şi transmiteţi-i aceste cuvinte, "că... îl iubim prea mult încât să plecăm şi să nu-l mai vedem niciodată... Vă rugăm, hai... Maică Serafima!...Noi, toate, îi dăruim câte puţin din puterile noastre, să iasă la geam să-l mai vedem odată...Vrem să-i urăm "La Mulţi Ani", şi… să ne binecuvânteze!
Maica Stareţă cu blândeţea sufletului, copleşită de rugăminţile noastre, urcă în grabă scările şi tot în grabă le şi coborî. Foarte emoţionată, şi cu gesturi necontrolate ne făcea semn cu mâna:
- Aduce-ţi canapeaua, aduce-ţi canapeaua! Va coborî, da, vine… vine Părintele!
Părintele deodată apăru la geamul balconului, cu faţa blândă cu ochii senini care semănau cu ai Mântuitorului. Apoi, păşind încet cobora scările, venind până la canapea, se aşeză uşor ca şi cum efortul depus, însemna pentru Sfinţia sa un mare sacrificiu făcut pentru noi. Ne-am aşezat şi noi în genuchi pe iarbă, în faţa Sfinţiei sale. Urarea noastră "La Mulţi Ani" la bine dispus şi parcă încet, încet căpăta şi mai multă putere. Vedeam cu ochii că Dumnezeu ne ascultase rugăciunea noastră, luând de la noi câte puţină şi dăruindu-i Sfinţiei sale mai multă putere. Ochii noştri erau în lacrimi iar ochii Părintelui din ce în ce mai strălucitori, mai senini şi mai veseli.
- Va trăi, Părintele nostru va trăi! am zis toate în cor. Părintele ne-a binecuvântat.
Pe lângă "binecuvântare" am obţinut şi valoroasele sfaturi şi îndemnuri:
"Mamelor!... Bunelor credincioase... iată, Dumnezeu a îngăduit să mai auziţi, ultimele mele sfaturi şi îndemnuri. Voi, mamelor aveţi mare răspundere la Ziua Judecăţii, de copilele voastre... Vedeţi cum vă creşteţi copiii, îmi este ruşine că mă exprim astfel, dar, nu le mai lăsaţi pe ficele voastre la discoteci, umblând nopţile pe cine ştie unde... aşa dezmăţate cu buricul gol, cu sânii goi, cu fusta scurtă, sau travestite în pantaloni... Femeia care poartă pantaloni are "diavol". E mare păcat, Dumnezeu nu s-a modernizat... Şi... vă dau binecuvântarea, dar, să ştiţi şi voi, că odată plecând de lângă mine, mergând în lume mărturisiţi-L şi voi pe Iisus, că vom da toţi socoteală la Ziua cea Grea a Judecăţii!!!...
Preacuvioase, când va fi aceasta... Judecata de Apoi...oile de-a dreapta Sa şi... caprele? m-am adresat eu Părintelui.
- Soră Elisabeta, după cum ne explică şi Sf. Părinţi, dar mai ales Mântuitorul nostru: "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Săi de la marginile cerului până la celelalte margini. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăzleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi... Adevărat grăiesc vouă...Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece". (Matei 24; 30-35).
Iată sora Elisabeta, noi... nu ştim ceasul, nici ziua, nici anul, dar... ne va da Mântuitorul semne să cunoaştem când este aproape să vină această mult aşteptată vară. Părintele înălţă din umeri şi tăcu, eu vrând să întreţin o discuţie mai aprinsă pe această temă, îi mărturisesc:
- Dar semnele sunt Parinte! Uşa s-a deschis pe cer!... Pe cerul României noastre! Cum vedeţi lucrurile acestea? Poate fi un semn care să ne ameninţe?
- Da!... Cu siguranţă, da! Judecata începe de la acest mare semn al Său şi care corespunde întocmai cu Apocalipsa: "Ştiu faptele tale; iată am lăsat înaintea ta o "uşă" deschisă pe care nimeni nu poate să o închidă... (Apoc. 3; 8).

Acesta este "semnul", apoi tot El ne îndeamnă să sperăm : "Vin curând" După acest "mare şi slăvit semn" putem spera, că Domnul vine şi judecata va fi dreaptă.
- Poate fi acesta un semn care să ne ameninţe? Poate... zic eu, cei ce nu cred rămân oare acele capre care o iau spre stânga Mântuitorului?
- E greu să ne estimăm părerile noastre dar, luminaţi de Duhul Sfânt... iată ce găsim la 2 Tim.: "După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia (caprele) stau împotriva Adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acestora. Tu însă, (oile) mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în stăruinţă, în dragoste"...
Auzi sora Elisabeta "dragoste"... Îmm!... se opri Părintele. O mică pauză, apoi un oftat adânc şi o lacrimă se rostogolii pe obrazul alb şi îmbătrânit de zile ascunzându-se în barba albă ca a Bunicului meu în care odinioară mă jucam cu mânuţele de copil, atunci când mă răsfăţa, deseori, în momentele lui vesele. Părintele repetă cu o voce aproape stinsă, căzută în deznădejdea inimii îndurerate:
- Îmm!... Dragoste, dragoste, dragoste!!!... Elisabeta. Dragoste dumnezeiască!... de Dumnezeu şi de semeni, chiar şi de duşmani, sora Elisabeta. Da... de duşmani! Aşa zice Domnul, aşa să facem, să ne iubim şi duşmanii! Răbdare... îndoită răbdare: fără mânie, fără ură, fără condiţii, fără comentarii... Iertare, iertare, iertare, bunătate, bunătate, blândeţe, smerenie. Seninătatea dumnezeiască sora Elisabeta... temelia de granit a lui Hristos!
- Da Părinte, înţeleg, numai cei ce locuiesc sub această "aură a divinităţii" se cheamă oile şi care numai aceştia vor merge spre dreapta Scaunului Divin. Dar ce să înţeleg, ce înseamnă o naştere din nou, un nou născut?!
Îmm!... din nou clătină capul Marele Duhovnic, "Naştere din nou?" Îmm!... fregvenţa Bisericii: Pe baza acestor coordonate majore... să cultivăm şi să practicăm cu fregvenţă zilnică, creşterea ortodoxiei:
1) Nu impusă... ci dăruită, da... dăruită de bună voie. Nesiliţi de nimeni, da... de bună voie să ne naştem din nou. Cum să ne naştem din nou?... Să trăim tot ce simţim prin harul milostivirii Lui. Deprinderea de a ne ruga, şi... să populăm Icoanele, ca Hristos să ia chip în noi! Să cercetăm cimitirile... intrind în mai strânsă legătură cu Sfinţii noştri Părinţi care ne veghează şi se roagă neîncetat pentru noi… Îmm!!!...Aşa... Dumnezeu să vadă că inima noastră trăieşte după poruncile evanghelice.
2) Cultivarea de sentimente religioase ca roade ale pocăinţei în inima noastră, ducând o viaţă după a omului "nou născut ". inimă de copil
3) Centru de cunoaştere a minţii şi a inimii: Mintea omului cel vechi este exponentul de vârf şi centrul de conducere al intereselor materiale, vizuale, amăgitoare, scurte şi trecătoare şi păgubitoare, deoarece nu are criterii morale de conducere! Are numai interese, pofte, ambiţii şi dorinţe ruşinoase de tot felul, de zi şi de noapte care sunt caracteristice prostituţiei omului lumesc, acesta format de sistemul de învăţământ din vremea noastră...
Pe când "omul cel nou" cu Hristos şi în Hristos, are o personalitate duhovnicească!... O viziune evanghelică asupra lumii şi asupra vieţii, şi o conducere, o guvernare evanghelică afectivă cu inima şi conştiinţa, trăind numai şi numai după poruncile evanghelice ale lui Hristos. Cu o logică evanghelică bazată numai şi numai pe criterii morale, printr-o viaţă de pocăinţă sigură, mântuitoare.
4) Convingeri evanghelice de viaţă ortodoxă: veridice, stabile, puternice, perene, irevesibile, de frecvenţă zilnică.
5) Sentimente religioase nobile ale unui om nou născut şi nobilitoare caracteristice Omului Hristos, "omul cel nou după Hristos: Dumnezeu să vadă că inima noastră trăieşte nobilitoare, viaţa având un scop precis: trecerea de la omul cel vechi, la omul cel nou, de la omul lumesc, la cel duhovnicesc. Poruncile Evanghelice, sora Elisabeta, "singura mântuire".
Uimită până la extaz de ceea ce auzeam şi ceea ce vedeam în faţa ochilor mei, mi-am reamintit cuvintele Sofiei: "Pe umerii acestor uriaşi stâlpi a durat de 2000 de ani, Ortodoxia". Preacuviosul, deşi slab, sensibil, obosit şi ostenit de povara sacrificiului "binelui uman", în forţele sufleteşti ale acestui Sfânt Părinte, vedeam acum accumulate, parcă, toate chipurile atât de dragi ale tuturor bătrânilor mei sfinţi, de atâtea veacuri, ce dorm liniştiţi în glia acestui Sfânt Pământ. Doamne pomeneşte-i pe toţi Sfinţii noştri Părinţi şi aşează-i în bucuriile necuprinse, neatinse şi neînchipuite încă de mintea noastră omenească.
La reîntoarcere spre casă, în drum la Sita Buzăului, cum să nu te abaţi puţin şi la Mânăstirea cu hramul Marelui Prooroc "Sfântul Ioan Botezătorul"?! Prea frumos ca să poţi povesti aşa Nou Ierusalim, deşi Mânăstirea încă nu era pictată. Mai erau încă mari lucrări de finisat, dar aspectul şi mărimea ei, cu peisajul surprinzător, cladirile ce se ridicase în jur, te obliga să-i aduci o mulţime de laude. Doamne, înţelepciune fără de hotare, tainele Tale îmi stârnesc atât de mult curiozitatea să mă întreb, cât de nemărginită e Bunătatea Ta? De ce descopăr aceste înălţătoare mărturii, parcă mai mult văd "Lucrarea Duhului Tău" în toţi şi în toate. Şi, această "Lucrare" e vitală în neprihănirea poporului Tău "ales" să-şi ducă "Crucea" cu demnitate pe drumul Golgotei, după Mântuitorul său. E vitală să îndrume pe copiii Tăi care trudesc cu atâta hărnicie de dimineaţa şi până târziu în noapte! Şi... nu sunt decât numai şapte suflete, mai puţin decât degetele la cele două mâini. Nu poate exista un mister mai mare ca acesta! La acest "semit" se mai întreba plin de curiozitate Domnul George Buşh, cel mai mare şi puternic Preşedinte de Stat al lumii, la a doua sa venire: "Unde este curcubeul, de ce nu mai văd curcubeul peste ţara României?"...
Autocarul mereu claxonând, se legăna coborând încet pe abruptele serpentine. Părintele de sus, de la geam, ne conducea cu privirea, făcându-ne mereu cu mâna. Noi, cu mâinile pe geam, răspundeam la salutul Părintelui. Apoi autocarul luându-şi viteză mai mare, cobora la vale, grăbindu-se spre casă.
Ne-am aşezat fiecare pe scaunele noastre, dar nu fără speranţa, că Dumnezeu, ne-a auzit rugăciunea noastră şi ne-a a primit "darul"ce îl dăruisem Părintelui, (fiecare câte puţin din puterea noastră).
Da, "dragostea!"... Sofia explicase în filele ei de jurnal, "Dumnezeu este numai dragoste şi cere absolută dragoste". Mântuitorul, din dragoste S-a făcut Om, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască prin dragoste, credinţă şi faptele bune.
Un alt "stâlp" al Bisericii noastre ortodoxe l-am găsit la Mânăstirea Petru Vodă. La uşa chiliei Sfinţitului Duhovnic, Părinte Iustin Pârvu, alţi mulţi pelerini, bineplăcuţi lui Dumnezeu aşteptau cu mult timp în urmă: "Cântaţi un cântec ortodox şi va ieşii Părintele", ne îndemnă o voce binevoitoare. Glasurile unite ca într-un sigur glas au început îndată din Sfânta Liturghie de Duminică: "Unule Născut, Fiule... Crezul... Ţie îţi mulţumim Doamne... Cuvine-se cu adevărat... Tatăl nostru...
- Gata să terminaţi slujba, aci la uşa mea!... ieşii Părintele, Marele Duhovnic al Bisericii noastre Ortodoxe Române, cel cu chipul blând împrumutat de la Învăţătorul Hristos, Mântuitorul. Cu trupul obosit, îngândurat şi frământat de poverile acestei lumi, pe chipul Sfântului se citea "tristeţe", dar, şi frumuseţea interioară sufletească pe care Dumnezeu o păstrează pentru Sfinţii Săi. Această frumuseţe oglindeşte în ea: adevăr, credinţă, dragoste şi mai ales “mila”. Harul este dat deopotrivă tuturor, dar, "mila" este dată, numai celor "Aleşi" ai lui Dumnezeu.
- Binecuvântaţi şi mă iertaţi Sfinţit Părinte... Am venit de departe, de la... mai multe sute de Km. Am mare nevoie de sfatul Sfinţiei Voastre!
- Dar ce nevoie ai tu, de sfatul meu? întrebă Părintele, ca şi cum ar fi dorit să-şi ascundă gândurile înţelepte, în smerenia glasului bland.
- Ştiţi... eu… sunt sub o cruce foarte grea... şi parcă mă simt prea singură pe lume. Mi-e foarte greu să iau o decizie... Am scris o carte, intitulată "IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU!" Şi... nu sunt un scriitor celebru... nu am studii… sunt, o persoană simplă din popor. Nu ştiu în câte exemplare s-o editez?
- Da... îmi închipui, da!... Rămas puţin pe gânduri completă mai departe cu cuvintele…păi, eu zic... multe... multe!
- Cât de multe Sfinţia Voastră?
- Foarte multe, ca să dai la toată lumea asta!...
- Nu ştiţi cât de mult m-aţi ajutat!..
Autocarul, cobora cu mare viteză la vale din frumoasa şi impresionanta Mânăstire Petru Vodă, unde domnea pacea şi liniştea, lângă acest mare cu viaţa şi numele, “înainte-văzător”, Stareţul, Iustin Pârvu. Şi, de unde sufletul meu, mereu, se încărca cu energii pozitive pentru "crucea" care va trebui dusă pană la capăt.
"IERUSALIME, IERUSALIME!!!", deplânge Mântuitorul zidurile lui, "nu va sta piatră peste piatră"...
Dar, iată, să dăm mare slavă şi laude să aducem Celui Prea Înalt, Dumnezeu, că ne-a rănduit aşa puternici "Stâlpi" ai ortodoxiei noastre care, datorită lor: nici cutremur, nici furtuni năpraznice, nici nestăvilitele uragane, nu va reuşi să clintească pietrele Ierusalimului nostru sufletesc. Domnul nostru Iisus, ne povăţuieşte: "Ieşiţi!... De unde să ieşim?... Din lume?!... Nu!... De la fraţii noştri care zic că sunt fraţi cu noi, dar nu fac "Voia Celui Preaînalt Dumnezeu”, de la cei care vor să ţină Cerurile departe de noi...
"Şi sculându-ne din locul unde posteam, cu hainele şi cu veşmintele sfinte sfâşiate, plecând genuchii şi întinzând mâinile către Domnul, am zis: Doamne ruşinatu-ne-am şi ne-am temut înaintea faţei Tale. Pentru că păcatele noastre s-au înmulţit peste capetele noastre şi fărădelegile noastre au ajuns până la cer" ( lll Iezdra 8; 75, 76, 77).

* * *

- Elisabeta, tu ai avut dreptate că, “Duhul Sfânt lucrează”. Şi lucrează cu noi, toţi slujitorii Săi din acest popor! încercă ferm, Domnul Paul, editorul acestei cărţi, să-mi explice.
- Ce argumente te-au făcut să ajungi la această concluzie?
- O adevărată minune s-a petrecut. Dorinţa ta s-a împlinit, parcă un Înger a zburat până aici cu această Icoană, ia priveşte ce minune?! Este exact ceea ce îţi doreai şi ceea ce i se potriveşte perfect copertei acestei cărţi.
- Da… nimic întâmplător! Sinceră să fiu, mă pune şi pe mine pe gânduri. Când, şi de cine este pictată? Dumnezeu l-a inspirat! Dumnezeu să-l binecuvânteze! Nici că n-am mai văzut-o vreodată în viaţa mea, această Sfântă Icoană, până azi. Oare, a înţeles cineva ce taină ascunsă conţine acest minunat tablou? m-am minunat eu, privind-o cu atâta încântare. Cred că nici cel care a pictat-o n-a descoperit misterul ei, nici nu ştie ce simbolizează. Iată, priveşte… este Domnul nostru Iisus, în două ipostaze. Iisus - “Omul” care coboară pe pământ să culeagă o floare... Şi o culege… ia priviţi ce floare! E cea mai mică şi neînsemnată, dar floarea aceasta simbolizează ţara noastră, România! E în mâna Mântuitorului. România se va ridica din negura întunericului ce guvernează întreaga lume şi va umbla numai pe calea dreptăţii şi adevărului! Iisus o vrea la o mare cinste şi demnitate în Sfânta Sa mână. Iată, vrem, nu vrem, vom lua parte la mari evenimente care se vor petrece chiar sub ochii noştri. Şi … Doamne fereşte să nu fim siliţi ca să trecem la ascultare, că Voia lui Dumnezeu tot se va face! Că cine va putea zădărnici “Planurile Sale?!”
A doua ipostază este Iisus – “Dumnezeu”, ce se află dincolo de ziduri. Şi, din multa lui bunătate şi marea iubire ce o simte către cei pe care i-a ales şi vrea să facă o minune cu ei, întinde mâna Sa dincoace de ziduri. Priviţi foarte atent la “uşă”, deja mâna Sa stă gata să ne prindă cu încrederea că şi noi vom face un prim pas către El:
“Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteşte vrăjmaşilor Săi după faptele lor.
Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu.
Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare o ţară se naşte într-o singură zi şi un popor dintr-o dată? Abia au apucat-o durerile naşterii şi fiica Sionului a şi născut fii!
Oare Eu voi deschide pântecele fără să-l las să nască? zice Domnul. Sau Eu, Cel ce fac să nască, îl voi închide?
Bucură-te, Ierusalime şi voi, cei care îl iubiţi, săltaţi de veselie. Fiţi în culmea veseliei, voi cei care îl plângeaţi!
Astfel ca voi să fiţi alăptaţi şi să vă săturaţi la pieptul mângâierilor sale, să sorbiţi şi să vă desfătaţi la sânul slavei sale!”
Acestea zice Domnul : “Vărsa-voi pacea peste el ca un râu şi slava popoarelor ca un şuvoi ieşit din albia lui. Pruncii lui vor fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi, şi voi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim.
Căci Eu vin să strâng la un loc toate popoarele şi toate limbile, ele vor vedea slava Mea.
Într-adevăr, precum "CERUL CEL NOU şi PĂMÂNTUL CEL NOU" pe care Le voi face, zice Domnul : vor rămâne înaintea Mea, aşa va dăinui seminţia voastră şi numele vostru. Şi din lună nouă în lună nouă şi din zi de odihnă în zi de odihnă vor veni toţi şi se vor închina înaintea Mea.
Şi, când vor ieşi - afară din Cetatea Ierusalimului - vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi.” (Isaia 66; 6-24).
”Deci şi voi fiţi gata, că, în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni". ( Luca 12 ; 40)

Iar noi, ca nişte cercetători evlavioşi, cu o şi mai mare sete de cunoaştere, am rămas să rugăm pe Mijlocitorul, să ne cheme şi pe noi la acel „loc”.

„Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua cu Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14-3).

„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl si Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan. 10 ; 14,16)

Doamne Iisuse Hristoase, adevărata mărire si bucurie sfântă este proslăvirea Ta; să se bucure sluga Ta de Tine şi nu de faptele ei. Şi să nu găsescă bucurie şi mângâiere în nicio făptură pământeană, fără numai in Tine. „Lăudat fie Numele Tău” şi de ea să nu se atingă laudele oamenilor. Ea să se laude în neputinţele ei. Căci toată slava omenească, toate onorurile trecătoare şi măririle lumeşti, faţă de slava Ta, sunt deşertăciuni!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu care ai ţinut în braţele Tale pe Cel ce ţine pământul cu mâna, ţine şi de noi păcătoşii „românii” robii Tăi, tot poporul acesta trudit si apăsat de griji, nevoi, dureri si sărăcie, să nu cădem niciunul în întunericul cel mai de la miazănoapte. Ai milă şi de noi cei mai din urmă păcătoşi, şi-i ridică la „Izvorul fericirii veşnice”, printre care eu sunt ultima păcătoasă, Elisabeta.

„Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după „voia Lui”.

Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, i-a şi hotărât să fie asemenea Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.

Iar pe cei care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe cei care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.

Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine e împotriva noastră?” (Rom. 8-28, 29, 30, 31).

Teorii contradictorii vor căuta să ne încurce minţile. Mulţi savanţi neevlavioşi, necucernici, cercetători ai ştiinţei pământeşti (anticrişti mincinoşi) ne vor rătăci cu alte mărturii mincinoase.

„Şi acestea să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele”.

Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.

Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind şi ei înşişi (Tit 3-1, 12, 13, 14)

Pe noi însă, nici o altă putere, nici o altă forţă nu ne înconvoaie. Nici o sabie, nici o armă, nici foamea, nici frigul, nici ura sau dispreţul, nici chiar moartea nu ne desparte de aceste mari Daruri Cereşti ce le-am câştigat de la Creatorul, Atotputernicul Dumnezeu.

Iată, Cel ce împarte destine, astăzi a împărţit acestui popor românesc un destin ce îl ajută să urce spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii duhovniceşti. Însă percepţia aceasta poate fi înţeleasă greşit dacă legătura noastră cu Dumnezeu nu se desăvârşeşte urcând pe ultima treaptă a virtuţilor duhovniceşti, numită “dragostea”.

Dragostea există din prima clipă a venirii noastre pe pământ în inima noastră. în suficientă măsură pentru a o îndrepta către Cel ce este numai dragoste. Dragostea Creatorului pluteşte peste tot, mai întâi în noi, lângă noi, deasupra noastră până la înălţimile Universului.

“Popor nechibzuit şi fără de minte au nu este El, Tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut, te-a întemeiat? Opriţi-vă şi cunoaşte-ţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ”. (Ps.45-10 )

“Da, Dumnezeul nostru! Te vom lăuda că suntem făpturi aşa de minunate. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul nostru te cunoaşte foarte. Minunată este ştiinţa Ta mai presus de noi: este înaltă şi n-o putem atinge.

Unde ne vom duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta, unde vom fugi? De ne vom sui la cer, Tu acolo eşti. De ne vom pogorâ în iad, de faţă eşti. De vom lua aripile noastre de dimineaţă şi de ne vom aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta ne va povăţui şi ne va ţine dreapta Ta.” (Ps.138)

Acum, când am descoperit că suntem făpturi aşa de minunate şi minunate sunt lucrurile Celui Prea Înalt mai putem zice: ”Gândeşte liber”, “Trăieşte clipa “, “Am o singură viaţă şi vreau s-o trăiesc la maxim”?

Deci ce vom alege? Vom urca la standardele Creatorului sau vom coborî în adâncuri dormind veşnicia în “cetatea umbrelor”?

“Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punând cu râvnă suişuri în inimă, auziţi pe cel ce spune: Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului nostru. (Isaia 2-3). A Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui”. (Ps.17-36)

“Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: Să ne sârguim, până la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos“. (Efes, 4-13)

*

* *

Trezeşte-te, Românie, acum, cât nu e prea târziu!

„Dar le stătea împotrivă - Elima vrăjitorul - căci aşa se tâlcuieşte numele lui – căutând să întoarcă pe proconsul de la credinţă”. (Fap. 13;8)

„Dar eu să mă las învinsă, oare!?” venindu-şi în sine Elisabeta. „Să abandonez lupta!?... Acest RĂZBOI SFÂNT? Înseamnă să-L ignor pe Preaînaltul Dumnezeu! Ar fi ultimul păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfant (lepădarea de credintă).

De multe ori glontele potrivnicului i-a lovit piciorul, dar tot de atâtea ori Elisabeta a mers mai departe chiar cu mult mai multă putere şi voinţă. Acum să se lase împuşcată în cap? Nicidecum… Războiul este pentru cei puternici iar cununa biruinţei numai pentru cel ce nu cedează în lupta cu vrăjmaşul.

În pilda ‘’Vindecarea slăbănogului din Capernaum” (Marcu. 2), descoperi că lupta pentru “mântuire” cere sacrificii foarte mari, enorme. Auzind că “Cel ce tămăduieşte” este atât de aproape iar cei din jur nu se oferă nimeni să te ajute, ca să-l salvezi pe slăbănog trebuie să iei măsuri drastice: să te urci şi tu pe casă, să dărâmi chiar şi acoperişul ei, să cari pe cel bolnav cu tine, purtându-i şi patul în care zăcea de multă vreme. Să-l legi atent cu mai multe sfori, să-l cobori foarte uşor la picioarele Mântuitorului şi să nu-l părăseşti pe neputincios până ce nu auzi din gura Nazarineanului tău, binecuvântarea lui: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale, ia-ţi patul tău şi umblă”.

Deci, din nou la proconsul. Deşi odinioară toate uşile i-au fost închise, iar dincolo de uşi, inimile rămâneau tot reci şi tot mai nepăsătoare, de data aceasta crezu că-l află pe Elima risipit ca fumul de tămâie, ca ceara de la faţa focului. Efectul a fost însă tot zero.

„Solicitarea dv. excede competenţei administrativ proconsulare”. Încă o dată împuşcată în picior... iar îşi luă piciorul în braţe şi încă o dată deschide uşa cu această „Sfântă rugăciune”:

“Înţelepciunea a cârmuit omenirea de la începutul ei şi Regele Solomon se ruga la Dumnezeu, pentru dobândirea înţelepciunii”.

“Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, care ai făcut toate cu cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile făcute de Tine, şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi.

Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleg judecata şi legile. Căci, chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsii înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti.

Tu m-ai ales pe mine mai dinainte ca să stăpânesc poporul Tău şi să judec pe fiii şi pe fiicele Tale. Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel sfânt şi un jertfelnic în cetatea în care locuieşti, după chipului cortului celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început. Cu Tine este înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de faţă când ai făcut lumea şi care ştie ce este plăcut înaintea ochilor Tăi şi ce este drept, potrivit poruncilor Tale.

Trimite această înţelepciune, din sfintele tale ceruri, de lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele şi să cunosc ce este bine plăcut înaintea Ta, fiindcă înţelepciunea toate le ştie şi le înţelege şi mă va povăţui înţelepţeşte în lucrările mele şi prin slava Sa mă va păzi. Şi astfel faptele mele îţi vor fi plăcute şi voi judeca poporul Tău cu dreptate şi voi fi vrednic pe tronul tatălui meu.

Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau cine poate să pătrundă voinţa lui Dumnezeu? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetele noastre sunt cu greşeala căci trupul cel putrezitor îngreunează sufletul şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă.

Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră: atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri? Cine a cunoscut voinţa Ta, dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune şi dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?

Astfel, s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea Ta, şi, prin înţelepciune au cunoscut mântuirea”. (Înţelep. lui Solomon cap. 9)

Drumurile erau mult mai multe şi din ce în ce mai grele. Povara părea mult prea grea, ispitele apăsau şi mai mult pe umerii ei. Răspunsul venit la toate apelurile făcute, mereu era „efect zero”

Oare încotro aleargă omenirea?! Pe care cale au apucat-o fraţii mei aşa grăbiţi?! Nu pot înmulţi talantul… Domnul meu! Oare nu le convine ceea ce scrie în această carte? Iubesc ei mai mult clipa!?, se întreba de acum Elisabeta. Oare nu am pe nimeni? Aşadar, nimeni nu mă ajută? Nici un ocrotitor nu mă poate sprijini? Niciun înţelept nu-mi poate da un sfat folositor? Nici un pământean nu preţuieste ‘’Harul’’ şi binefacerea ce ai revărsat-o asupra României noastre, asupra acestui sfânt pământ?!

Aşadar, “Îndurătorule”, e prea târziu?! Asta dovedeşte foarte clar că… Elima… ”Codul Da Vinci”… ştiinţa deşartă a proorocilor mincinoşi a afectat pe toţi fraţii mei în Iisus Domnul? Oare, situaţia e atât de incendiară? E clar, pe scoposul diavol, nimic nu-l poate împiedica să alerge pe toate meridianele lumii, cu alte informaţii inventate de el, denigrând Adevărul... Evident, a găsit el calea de distrugere a credinţei, amestecarea Adevărului… Un prădător nemilos, o unealtă a antihristului, întunecimea sa spiritul absolut al incorectitudinii, iată mi-a luat-o înainte?! Ceartă-l Domnul, ceartă-l Puterile Cereşti! Iată mi-a răpit pe bunii mei fraţi, pribegind ei acum, departe de îndulcirile Ceresti? Departe de Patria Iubirii, departe de fericirea şi necuprinsele bogăţii ale Celor de Sus!

Nedreptăţită, umilită, cu o mare durere de inimă, se credea Elisabeta, la fel ca atunci când, ”întunecimea sa”, o târa grăbit în adâncul nimicniciei sale. Din nou se urcă cu gândul la cel “Salvator” încercând să-şi mărturisească neputinţele: “Doamne… eu… am fost ca o carte deschisă în care am povestit şi bunele şi relele şi pe toţi fraţii mei cu toate defectele lor, pe toţi îi vreau în sânul lui Avraam dar mă obligi din nou să repet cu umilinţă, adevărul: “Nimic nu sunt, nimic nu am, nimic nu pot!”

Lacrimile i-au inundat faţa pierzându-şi orice speranţă, încă mai răsunau în mintea ei cuvintele Prea Bunei Maici: “Dacă te împuşcă vrăjmaşul în picior, ia-ţi piciorul în braţe şi fugi mai departe, vezi… să nu te împuşte vrăjmaşul în cap!” Unde să mai fug, Maica mea?! Mai departe? Nu există mai departe, Măicuţă! Fără îndoială că urmează să fiu împuşcată în cap…

Prin urmare, un freamăt de glasuri din jur auzi murmurând. Subiectul discuţiei:

- Nu citiţi cartea! Nu e ortodoxă!

- E eretică?

- Da, nu are confirmarea Sfintei Biserici!

- Aşa este, nu are Sfânta Cruce!

Elisabeta, întorcându-se în sine, oftă uşurată. Fraţii ei ortodocşi, aureolaţi într-o strălucire divină, ezitau nemulţumiţi înclinând suspicioşi c-ar fi tot interesele scoposului diavol, întruchiparea răului...

Îngerul Elisabetei, răpind-o de mână, o aşeză faţă în faţă cu cel mai mare şi mai iubit Fiu al poporului, Prea Sfinţitul Episcop Galaction care venise pentru un timp foarte scurt la Mânăstirea Crasna:

- Binecuvântaţi, Prea Sfinţit Părinte, şi mă iertaţi pe mine păcătoasa! Ştiţi... eu… nu îndrăznesc să vă rog!, se emoţionă Elisabeta.

- Dacă nu îndrăzniţi, atunci eu… de unde să ştiu ce vreţi dumneavoastră?! Elisabeta din nou îşi reproşă ca altădată infirmitatea curajului de a-şi exprima puterea şi tăria cu care să înfrunte pănă la capăt pe lungul drum, îndatorirea sfântă ce o avea faţă de Cel de Sus. Învingând aceste emoţii, fără să mai ezite, îi întinse şi îi destăinui:

- Eu… am primit un manuscris şi… vreau, cu îngăduinţa Prea Sfinţiei Voastre, să vadă lumina tiparului.

- Da, lăsaţi-mi un termen de treizeci de zile… şi vă promit că vă ajut!

Pe faţa Prea Sfinţitului, tremura o lumină interioară în care se dezvelea oglinda sufletului său, plin de bunătate şi căldură sufletească. Elisabeta nu s-a înşelat. La Mânăstirea ‘’Siliştea, Hramul Sfântul Fanurie, (27 august) această constatare a devenit realitate.

Toţi credincioşii, împreună cu Sfinţii Părinţi Preoţi, îl aşteptau pe covorul roşu. Prea Sfinţia sa, neiubind laudele, scurtând calea, călca smerit, uşor, prin iarba mare, necosită, venind spre noi cu înfăţişarea Blândului Păstor! Încununat cu harul divinitătii, cu flacăra adevăratei credinţe, venea să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru darurile pe care le vărsa pentru noi, oamenii de pe pământ, prin iubirea Sa cea mare. Venea spre Cel Fără de Moarte, mijlocind pentru noi, păcătoşii, a ne învrednici, a păşi şi noi pe calea Luminii, pe calea Adevărului Divin.

’’Însă cei drepţi vor fi vii in veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Puternic are grijă de ei.

Drept aceea, vor primi din mâna Domnului, împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi.’’ (Înt. Isus Sirah.5;15,16.)

- Elisabeta, ai avut dreptate că Duhul Sfânt lucrează cu noi toţi, slujitorii Săi! încercă ferm convins, domnul Paul, editorul acestei cărţi, să-i explice.

- Ce argumente v-au făcut să ajungeţi la această concluzie?

- O adevărată minune s-a petrecut. Dorinţa dumneavoastră s-a împlinit, parcă un Înger a zburat până aici cu această icoană. Ia priviţi! Este exact ceea ce doreaţi şi ceea ce i se potriveşte perfect copertei acestei cărţi.

- Da… nimic întâmplător, domnul Paul. Sinceră să fiu, mă pune şi pe mine pe gânduri. Când şi de cine este pictată? Dumnezeu l-a inspirat! Dumnezeu să-l binecuvânteze! Nici că n-am mai văzut vreodată în viaţa mea această Sfântă Icoană până azi .

- Cine mi-a înmânat-o a încercat să-mi explice precum că originalul se află la Muzeul Luvru, la Paris.

- Oare a înţeles cineva ce taină ascunsă conţine acest minunat tablou? Cred că nici cel care a pictat-o n-a descoperit misterul ei, nici nu ştie ce simbolizează. Iată, priveşte… Iisus în două ipostaze. Iisus - Omul care coboară pe pământ să culeagă o floare, şi o culege… ia priviţi ce floare! E cea mai mică şi neînsemnată, dar floarea aceasta simbolizează ţara noastră, România! E în mâna Mântuitorului. România va trebui să urce sus… Iisus o vrea la o mare cinste şi demnitate în Sfânta Sa mână. Iată, vrem, nu vrem, vom lua parte la mari evenimente care se vor petrece chiar sub ochii noştri. Şi … Doamne, fereşte să nu fim siliţi ca să trecem la ascultare, că voia lui Dumnezeu tot se va face!

A doua ipostază, Iisus - Dumnezeu dincolo de ziduri. Şi, din multa lui bunătate şi din marea iubire ce o simte către cei pe care i-a creat, tinde mâna Sa dincoace de ziduri. Priviţi foarte atent la “uşă”, deja mâna Sa stă gata să ne prindă, cu încrederea că şi noi vom face un prim pas către El!

“Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteşte vrăjmaşilor Săi după faptele lor.

Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu.

Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare o ţară se naşte într-o singură zi şi un popor dintr-o dată? Abia au apucat-o durerile naşterii şi fiica Sionului a şi născut fii!

Oare Eu voi deschide pântecele fără să-l las să nască?, zice Domnul. Sau Eu, Cel ce fac să nască, îl voi închide?

Bucură-te, Ierusalime şi voi, cei care îl iubiţi, săltaţi de veselie. Fiţi în culmea veseliei, voi cei care îl plângeaţi!

Astfel ca voi să fiţi alăptaţi şi să vă săturaţi la pieptul mângâierilor sale, să sorbiţi şi să vă desfătaţi la sânul slavei sale!

Acestea zice Domnul! “Vărsa-voi pacea peste el ca un râu şi slava popoarelor ca un şuvoi ieşit din albia lui. Pruncii lui vor fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi, şi voi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim.

Căci Eu vin să strâng la un loc toate popoarele şi toate limbile, ele vor vedea slava Mea.

Într-adevăr, precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămâne înaintea Mea, aşa va dăinui seminţia voastră şi numele vostru.

Şi din lună nouă în lună nouă şi din zi de odihnă în zi de odihnă vor veni toţi şi se vor închina înaintea Mea, zice Domnul.

Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi. ”(Isaia 66 ; 6….24).

“Priveghiaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate astea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului”.

(Luca 21; 36)

Iar ceea ce zic vouă zic tuturor: PRIVEGHEAŢI!

-->

Cel ce are urechi sa auda ceea ce Duhul zice Bisericilor:

"Iata, iti dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine ca sunt iudei si nu sunt, ci mint; Iata, ii voi face sa vina si sa se inchine inaintea picioarelor tale si vor cunoaste ca te-am iubit. Pentru ca ai pazit cuvantul rabdarii Mele si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va sa vina peste toata lumea ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant.

Vin curand; tine ce ai, ca nimeni sa nu ia cununa ta. Pe cel ce biruieste il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu si afara nu va mai iesi si voi scrie pe "el numele Dumnezeului Meu" si numele cetatii Dumnezeului Meu - al noului Ierusalim, care se pogoara din cer de la Dumnezeul Meu - si numele Meu cel nou." (Apoc.3; 7- 12)

Iata, dar, sa rugam Duhul lui Dumnezeu sa ne trimita noua marea Lui intelepciune, sa putem rastalmaci aceste Sfinte si adevarate versete trimise pe pamant de Mantuitorul nostru, pentru acesta Sfanta Biserica. Si, sa privim cu mare intelepciune si optimism si spre acest popor care desi are putere mica, totusi, a tinut "una" cale a Sfintilor Stramosilor lor, buni Parinti.

Sa cercetam mai intai, cuvintele: "Vin curand"... Iata, pe multi dintre credinciosi, chiar si pe marii invatatori ai lumii, a zmintit aceste doua cuvinte. Desigur, am auzit cu totii, voci indoielnice:

-De ce Domnul a fagaduit ca vine, si... iata, au trecut si cei 2000 de ani!...

-Da, si... Domnul tot nu a venit?... -De 2000 de ani, IL tot asteapta omenirea!!!

-In zadar "cedinta" noastra, totul... a fost o... amagire!...

-A zis, vin curand, inca de acum 2000 de ani, tu tot il mai astepti?!...

-Oare in cine sa ne mai incredem?!... Oare Domnul fagaduieste si nu implineste?!!!
Dumnezeule, "Ca nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta", incearca sa se smereasca Marele Rege David in Ps. 142, si asa este. "Nu-mi zice mie Bunule, Unul singur este Bun, Dumnezeu" precizeaza si Mantuitorul Iisus, in Sfanta Scriptura, si asa este. Oare in cine sa ne mai incredem?!... Mai ales in aceste vremuri de grea cumpana, cand toti ne mint! Mai ales acum cand au trecut si cei 2000 de ani si evolutionismul arunca cu acuze in noi?!... Oare si Dumnezeu sa arunce "indoiala" in inimile noastre?!
Nu, desigur, nu vom fi noi "fiii indoielii", ca sa pierdem fagaduinta !...
"Caci mai este putin timp, prea putin, si Cel ce e sa vina , va veni si nu va intarzia; Iar dreptul din credinta va fi viu; si de se va indoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu intru el. Noi nu suntem (fii) ai indoielii spre pieire,ci ai credintei spre dobandirea sufletului".(Evr.10; 37, 39
Daca facem apel la "intelepciune" gasim "mai intai" de a veni Domnul nostru Iisus, ca "Aspru Judecator" pe norii cerului, ca, deschide "O Usa". Cheia lui David o detine El, Cel Atot Puternic, Dumnezeul cerului si al pamantului. El o inchide si tot El o deschide... cui vrea si cand vrea. Si acum vreme este sa meditam la aceste evenimente, pentru ca deja le-am trait !!!
"USA" s-a deschis pe cerul Romaniei noastre, pe data zilei - 9 Noem. 2005 - vazuta de mai multi pamanteni ce pot fi martorii acestei "Lucrari Divine a Duhului Sfant"
"Vin curand;", fraza nu se termina aici , continua cu; "Tine ce ai, ca nimeni sa nu ia cununa ta". Iata de ce am mentionat mai sus, sa facem apel la "intelepciune". Noi, mai ales invatatorii acestui ostenit si impovarat popor, odata ce am capatat intelepciunea, aceasta divina cununa, sa nu cumva la fel de bine s-o pierdem, daca, vom ramane fii ai indoielii. Sa nu auzim la fel de bine ceea ce spune celor dea-stanga Sa: "Mergeti cu satan in iad ca pe el l-ati ascultat". "Infricosatoare Taina".
"Astazi daca auziti glasul Meu"... zice Domnul.

-"Ati zidit : Manastiri si Biserici dar trebuie sa ziditi si Noul Ierusalim!" zice Domnul.

-Da, Doamne!... Si inteleg ca... acesta se zideste din sufletele credinciosilor ortodocsi si se zideste de la o granita la alta pe fiecare metru de pamant. Si, mai inteleg ca, v-a trebui sfintit de la cel mai curat suflet, pana la cel mai pacatos, dintre care "eu" sunt ultima si cea mai pacatoasa dintre toti fratii mei ortodocsi.
V-a fi un efort mult prea greu... dar... "Cel ce va biruii", spune mai departe Domnul Iisus: "Il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu si afara nu va mai iesi si voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului meu - al noului Ierusalim, care se pogoara din cer, de la Dumnezeul Meu - si numele Meu cel nou".
Dar iata, numai celui ce va lupta si nu va abandona lupta aceluia i se cuvine cununa! Numai acela v-a deveni stalp in cetatea Noului Ierusalim! Oare e de prisos sa mentionez ca, tot pe internet la "Religie si Spiritualitate"gasim ca a plecat o circulara, cu... stampila 666? Lupta grea pe care o duce Biserica noastra Ortodoxa (Muntele Athos) cu institutia "SEMA" din Londra? Pentru cei ce n-au descoperit inca, Din ceea ce am inteles eu, redau numai atat: Biserca Ortodoxa: "De ce 666 si nu schimbati cel putin o cifra? Raspuns: "Ne-ar costa bilioane de euro ca sa mai schimbam ceva". Biserica: "De ce iradiati aceste cifre pe frunte sau pe mana dreapta?" Raspuns: "Numai acolo sunt punctele sensibile de iradiere". Redau si urmatoarele texte din original: "Suntem deja informati ca in unele anumite banci se face uz de palma la seifurile bancii. Toata lumea nestiutoare v-a spune: "Ei, nu-i nimic! Asa cum l-au intrebuintat acolo, acolo si acolo..., acum e mai bine sa se dea asa, pentru ca "hotul" nu ne va mai putea fura astfel card-ul.

Toti cei care protesteaza si pun inainte piepturile lor arata ca nu se tem de nimic si merg impotriva sistemului mondial: lucru pe care ceilalti nici macar nu pot intelege, fiindca se tem sa nu piarda bunurile materiale de care se bucura si care, toate provin de la cei care-si impun planurile lor antihriste.

Parintele Porfirie intrebat fiind de catre staretul unei manastiri" De ce n-a spus ceva lumii despre acest subiect al cartilor de indentitate si de numarul 666, a dat urmatorul raspuns in care e cuprins intregul adevar, iata cum explica parintele de ce unii desconsidera subiectul in cauza: " Si eu lupt pentru aceasta problema, dar in mod diferit. Am constatat ca mintea omului iubind patimile sale, e orb, si ca de aceea e firesc sa nu vada. Fac acest lucru pentru al indemna pe "OM" sa-si curete sufletul ca sa poata vedea singur toate cate se intampla in zilele noastre".

Dar Dumnezeu, care este un "Ocean de Dragoste" iata, nu ne lasa orfani, ai nimanu-i in acest val nimicitor care v-a pagubii multe suflete de nemarginitele si necuprinsele frumuseti si bogatii din bucuriile Sale Cele de sus. Tot odata a deschis si El Cerul, iata ne-a aratat "USA" si ne-a aruncat "Cheia", aceasta "carte" intitulata: "IESITI DIN EA POPORUL MEU", iesiti din lumea evolutionismului.

Versetele din Sfanta Scriptura, continua: "Pentru ca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va sa vina peste toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant." Iata iubiti credinciosi, iubiti frati si iubite surori in Domnul nostru Mantuitor, Dumnezeu ne promite, inca si mai mult:

"Iata, iti dau din sinagoga satanei dintre cei care se zic pe sine ca sunt iudei si nu sunt, ci mint; iata, ii voi face sa vina si sa se inchine inaintea picioarelor tale si vor cunoaste ca te-am iubit".

In continutul cartii, veti descoperii descriera acestor mari frumuseti si bunatati, pe care Dumnezeu le creeaza pe acel pamant nou. Nu stie nimeni, ziua, nici luna, nici anul, dar iubiti frati ortodocsi, nu e mult prea mult ca din indurarea Lui, ne da noua azi, o sansa de salvare?

Ceea ce v-a urma in viitorul apropiat nu putem sti... dar... poate... vom deveni , "Sfanti". "Sfintii lui Dumnezeu". (2Cor. cap. 6).

Sfantul Cleopa si mai multi alti Sfinti Parinti, ne indeamna astfel: "Copiii cei pana la 6-7 ani, sa fie impartasiti in fiecare Duminica. La fel si batranii daca sunt iesiti din patimi si daca tin 3 zile post. Si multi dintre ei stiu sa tina post fara ulei" (Sfaruri Ortodoxe).
"Nu stiti voi postul care imi place?- zice Domnul...(Isaia 58; 6-14). Asa cum ii invata Domnul pe cei ai Sai Alesi din vechime. Tot astfel , cu blandete si intelepciune, ne-a invatat si pe noi, Invatatorul nostru Iisus : "Nu ce intra in gura spurca pe om"... Dar ne explica totodata "postul este necesar, si mai ales, folositor pentru cei imbuibati dar si pentru cei dedati desfraului, violentei etc., nu pot iesi din patimi fara post si rugaciune".
Dar oare, Domnul, sa-l lase lipsit de hrana vie a sufletului, pe cel tanar? O, nu ! Stim ca sufletului, caruia nu i se da partasie "Trupul Sau" nu este el numai in dureri si patima rea?... Si cate nevoi avem, si cate necazuri ne pandesc pe lume ! Parca toate durerile si tot ce e mai rau au cazut asupra noastra!!! Aproape meritam soarta Sodomei si Gomorei : "Pe unde sa mai fiti loviti voi, cei ce mereu va razvratiti? Tot capul va este numai rani si inima slabanogita. Din crestet pana in talpile picioarelor nu-i nici un loc sanatos ; totul este numai plagi, vanatai si rani pline de puroi, necuratate, nemuiate cu undelemn si nelegate". (Isaia 1 ;5,6).

"De aceea si iadul si-a marit de doua ori lacomia lui, cascat-a gura sa peste masura; acolo se vor cobora marirea Sionului si gloatele sale, chiotele de veselie"...(Isaia 5 ; 14).

Deci privegheati si va rugati! zice Domnul.