SFANTA CRUCE
TU NE-AJUTA
IN NECAZURI SI DURERI
INIMA NE-O FI AVUTA
PLINA DE DULCI MANGAIERI.desavarsirii sufletesti,
cu atat crucea ta, e si mai grea.
Dar cu cat trupul e mai parasit si mai slabit,
cu atat "sufletul"se intareste si mai mult inlauntru, prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos, care lucreaza sa dea, lui, putere, curaj, nadejde,intelepciune, liniste sufleteasca si iubire curata.
"Drept aceea, avand Arhiereu mare Care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa tinem marturisirea. Sa ne apropiem, deci, cu incredere de tronul harului, spre ajutor, la timpul potrivit. (Evrei 4;14, 16).
E zi de vară, o după-amiază plăcută, aer cald şi mult soare, dar aceste aparenţe iată s-au dovedit a fi înşelătoare. De la orizont un nor întunecat se ivi începând să umbrească pământul. Prin natura care, la prima vedere, părea liniştită, se deplasa acum aerul cu putere şi făcea ca totul să pară sinistru. Norii au acoperit imediat tot cerul, iar bubuitul tunetelor şi fulgerele păreau scăpate de sub control, înroşind tot cerul.
Această imagine neplăcută, anunţând o vijelie puternică şi de temut, adună pe toţi ai casei. Toată lumea fugea speriată, retrăgându-se fiecare pe la casele lor, înspăimântaţi de mediul înconjurător, ce se asemăna cu un fenomen apocaliptic. Furia acestuia însă a dispărut mai rapid decât se aşteptau şi fără nicio picătură de ploaie. Casa unde locuia Sofia era aşezată lângă drumul naţional, cu faţa spre răsărit, iar la miazănoapte se învecina cu o altă stradă. Datorită acesteia, curtea avea două porţi. Pe uşa din faţă se intra din drumul asfaltat şi deschidea o alee plină cu trandafiri, iar pe cealaltă, prin spate, intrarea din cealaltă străduţă. Toţi ai casei au intrat pe unde a putut fiecare, pentru a fugi din calea stihiilor naturii, ce parcă se dezlănţuiseră cu disperare. Faţa casei, ca un simbol al dragostei pentru minunatele ghivece de flori, avea un geam mare, înalt şi luminos. Acum, dincolo de acest geam stăteau cei doi fii, împreună cu Radu şi Sofia, şi ei plini de spaimă, retraşi înăuntrul casei lor.
Însă, uluitor, toată negura ce ameninţa cu distrugerea acoperea acum tot dealul Seciului ce se ridica în faţa casei lor. În faţă, norul, drept ca un munte, în spatele casei, cerul înseninat cu soarele sus, ce emana stralucire şi căldură.
Toţi, eliberându-se parcă din lanţurile unei închisori, deschiseră uşa larg şi priveau mulţumiţi din prag după norul cel negru, ce părea că s-a dus pe dealul din faţa casei lor, fără să mai dezlănţuie acel cataclism la care se aşteptau. În spatele casei, spre apus , soarele radia cu putere. În faţa casei , spre răsărit, un peisaj uluitor i-a lăsat înmărmuriţi, privind la ceea ce nu le venea să-şi creadă ochilor. Norul întunecat, căzut pe pământ destul de jos, se întoarse înapoi, până lângă uşa din faţa casei lor. Fantastic, uluitor, în mijlocul acestui nor negru apărură trei curcubee. Acestea, împreunate din acele fantastice culori, ajungeau până la forma unui tunel terminându-se conic cu o uşa împărăteasca în fundul norului, spre răsărit. Uşa era mică şi de un galben luminos, iar curcubeele din ce în ce mai mari, veneau până lângă uşa casei lor, dându-ţi impresia că intri într-o alta împăraţie. Contemplând totul la o valoare superlativă, credeai că eşti invitat să păşeşti într-o alta Lume. Uşa pe care trebuia să intri parcă sta gata să se deschidă, aşteptând o mâna să ţi se întindă şi să te invite înăuntru.
- Mamă, priveşte! O! Ce negrăită frumuseţe! Un aspect asemănător nu cred că vom mai avea prilejul să mai putem vedea vreodată în viaţă, zise Narcisa.
- Da, de la uşa noastră până la acea uşă pare că nu-s decât doi paşi. Totul pare un mister. Îmi îngheaţă sângele în vene, parcă cineva de dincolo deschizând uşa te cheamă, te aşteaptă să intri acolo într-o altă lume, zise şi Florin.
Sofia privi şi ea lung. O lumină interioară în care se oglindeau până la împreunare toate culorile curcubeelor, făcea să pară totul ireal. Totul se petrecea deasupra acelui nor din faţa casei, care făcea să dispară asfaltul şi casele şi pământul fără urmă. Părea că se crease anume o cale de comunicare între Dumnezeu şi om.
- Vorbeşte-mi, Doamne, Iisuse, că noi Te ascultăm, adevărat că Tu nu eşti străin la noi. Tu multe ai vestit şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul şi Tu-l cunoşti mai înainte de a se naşte omul din pântecele mamei lui.
Iată, Sofia şi copiii ei gustă acum din bunătăţile cereşti, din dulceaţa dumnezeiască făgăduită celor ce s-au lepădat de lume, urmând pe Învăţătorul lor Iisus. Dumnezeu nu le-a vorbit însă. Imaginea a dispărut şi totul a redevenit iarăşi cum a fost. Realitatea era însă că sufletele lor nu mai erau aceleaşi, nu mai puteau să redevină cei care au fost. Reuşiseră să privească cu ochii mari deschişi prin perdeaua graniţei ce dezvăluia un necunoscut al unei alte lumi fantastice pline de mister.
Dincolo de orice înţelegere, de orice raţiune, pentru ei există un Atotcreator, Puternic, Făcător, Ziditor, Îndurător, Milostiv, Dătător de viaţă, în multe feluri cum l-au numit sfinţii noştri părinţi, faţă de care acum îndoiala şi nedumerirea nu îşi mai aveau loc în gândurile lor. Sfântul Pavel încerca să explice:
“Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Corint. 3-9).
Iată aceste valori sufleteşti întreceau cu mult înţelepciunile lumii acesteia, întreceau cu mult bogăţiile acestei lumi. "Cumpără de la mine aur lămurit în foc", zice Domnul, aceasta însemnând înţelepciunea cerească, care multora li se pare un lucru de nimic. Totuşi ea este mărgăritarul cel mai de preţ, care le este ascuns multora dinaintea ochilor lor.
Această stare de fericire ascunde într-însa toată desăvârşirea creştinească. Iar această stare de desăvârşire ascunde în ea pacea şi liniştea omului cu suflet bun.
"Omul bun are de la sine inima curată, iar fericirile făgăduiesc prin gura Mântuitorului că aceştia vor vedea pe Dumnezeu’’.
Aleea din faţa acestei case în care se oglindea răsăritul era plină de flori, mai ales trandafiri de diferite culori. Sofia iubea mult acest peisaj al naturii şi în fiecare floare vedea oglinda chipului lui Dumnezeu. Fiecare dezvăluia un mister, un balsam, un simbol al graţiei, un exemplu grăitor de dragoste şi bunătate venite de la Cel care le aruncase pe pământ cu repeziciunea existenţei ciclului parcurs de primăvara până toamna.
Alte tipuri de interese nu-i măcinau inima. După ce trecuse prin atâtea grele încercări, grele şi aprige furtuni, ispite foarte mari, după ce o boală grea o ţintuise la pat luni de zile, după ce o mână providenţială de atatea ori o ridicase de pe marginea gropii ce-i înfrigurase tot corpul, simţea acum că viaţa nu-i mai aparţine şi nu voia să mai inventeze tot felul de dovezi inutile sau să-şi facă planuri măreţe de viitor. În oglinda acestor flori se oglindea şi viaţa ei. Cu repeziciune, va veni şi peste ele gerul aspru al iernii şi ca floarea câmpului se va veşteji şi viaţa ei. Umbră şi vis vor fi:
De aceea şi el, marele rege David, spunea că-i mai bine o zi în casa Dumnezeului său, decât mii în lăcaşurile păcătoşilor. Sofia locuise până azi în lăcaşurile păcătoşilor, vorbea cu Dumnezeu acum în acest loc, implorându-L s-o mai lase o zi, să se odihnească puţin înainte de a se duce, înainte de a nu mai fi. Mesajul acesta găsea o cale scurtă de a ajunge la acel Atotcreator, prin vibraţiile florilor din această lume, din acest mediu înconjurător. Întotdeauna, când se dădea învinsă, când credea că a pierdut lupta, atunci când se smerea şi mărturisea că nu-i decât o mână de cenuşă, atunci mâna ocrotitoare a Celui binefăcător o ridica mai sus de toate necazurile vieţii, de toate suferinţele şi de toate nălucirile celor potrivnici. Această mână providenţială păstra totdeauna un echilibru între bine şi răul pe care îl simţise de atâtea ori.
Aceasta era mâna Lui şi din toate încercările grele prin care trecuse o ajutase să iasă biruitoare. De atâtea ori, plin de bunătate, de atâta strălucire şi de atâta frumuseţe, îi grăise cu sfinţenie şi dreptate şi multe taine îi făcuse cunoscute. El era Mirele, după care ea era bolnavă de iubire. Acum Îl cunoştea atât de bine pe Iisus dintre mii şi mii de milioane de oameni, EL era Unul Născut. Îl cunoştea, dar ştia prea puţin despre El. Îl vedea, dar dovada concludentă a adevăratului chip dumnezeiesc a slavei şi adevăratei măriri nu încăpea în puţina ei gândire pământească.
Îl auzea, îl cunoştea, dar numai ca pe Unul Fiu al Fecioarei cea plină de har, Iisus Pământeanul, strălucitor, cel mai frumos dintre pământeni, plin de blândeţe, de bunătate, de iertare, semănând leit cu Mântuitorul din sfânta icoană împărătească de la Sfântul Altar şi cea de sus pictată pe catapeteasma bisericii, pe năframa Veronicăi, aşa cum arăta în biserica din satul Sofiei unde locuia.
Acest Iisus era Om. Făcea parte din lumea ei reală şi totul era normal în viaţa şi în gândirea ei. Până acum, aceste tainice întâlniri îi picurau în suflet numai sentimente plăcute: putere, tărie, curaj, nădejde, renunţare la păcate pământeşti şi mai ales iubire supremă faţă de Mântuitor.
În imaginea ochilor ei sufleteşti însă nu putea discerne cum arată lumea de dincolo. Iată aceste trei curcubee, simbolul legământului sfânt, ce apărură deasupra casei ei, îi lăsau acum o altă privelişte, simţind totodată că o energie o conectase la acea lume cu totul diferită. Privind prin acea cunună de splendori, formată din diversitatea acelor culori, împreunate ca un tunel, inima îi încremeni. Aşteptă emoţionată să se deschidă acea uşă, ce părea destul de aproape şi prin câţiva paşi grăbiţi să ajungă foarte uşor în Patria Cerească.
Minunate sunt tainele Tale, Doamne, şi foarte greu de dezlegat, îşi zise ea cu sufletul la gură. Această întâmplare îi schimbă total viaţa şi ca o vrajă îi robise inima. Deveni cu totul alta. Acum tânjea după acel dor, neputând să-şi mai controleze emoţiile. Părea că suferă, era tot mai retrasă, mai tăcută, mai temătoare, iar această trăire sufletească o aruncă într-o viaţă singuratică, ce urma să ducă o luptă imensă cu cei din jur, cu tot aproapele ei.
Doamne, gândea ea în sine, a fost un vis sau realitate? Nu, nu a fost un vis. Au fost de faţă şi copiii şi bărbatul, dar cine să creadă că a fost realitate, când nici nu pot a deschide gura, lăudând atâta frumuseţe? Cui să spui că pe cer o uşă sta gata să se deschidă?
Aşa era. Iisus îi arătă pe viu o taină mult prea mare şi mult mai greu de desluşit. Întrecea cu mult prea mult gândirea ei atât de puţină şi atât de slabă. Îi arătă pe viu cât de uşoară şi de simplă poate fi această trecere spre ţara veşniciei, spre ’’lumea de dincolo’’.
Această taină divină însă nu mai putu rămâne ascunsă într-un colţ al inimii, fără să nu demonstreze, ca un viu argument, altor suflete.
Însa şi de data aceasta, minunea a rămas tot fără niciun ecou. Inimile lor au rămas tot reci şi nepăsătoare. Sofia, dezamagită, a fost nevoită să reducă totul la tăcere.
Sofia gândi că-i bine să înfrunte toate ispitele pentru numele lui Dumnezeu, amintindu-şi cum odinioară bunul ei învăţător o sfătui: „Întoarce capul de la ceea ce nu-ţi place; taci şi nu te lua la ceartă cu nimeni şi astfel îţi vei putea păstra liniştea.” Abia acum gândea ea că e valabil să pui în practică acest folositor îndemn.
Din când în când, venind în faţa casei ei, la florile din grădină şi de pe balcon, retrăia nişte momente plăcute, vorbind acestor flori ca şi cum ele erau cele care trebuia s-o asculte, s-o înţeleagă şi să-i împărtăşească bucuria cugetului bun. Iat-o iar aici între flori pe aleea din faţa casei ei, la orele prânzului, tot în zi de sfintele Rusalii, dar cu un an mai târziu. Aplecându-se asupra unui boboc de trandafir, stătea ghemuită fară să-şi dea seama de ceea ce va urma.
Deodată, alt mare miracol se întâmplă sub privirile ei. Ceva foarte greu de explicat în cuvinte. Iată, Cel Prea Înalt îngădui ochilor ei pământeşti să vadă şi să audă ceea ce niciunei înţelepciuni omeneşti, niciunei făpturi pământene nu le va veni să creadă.
În această sfântă zi de Rusalii, la orele 12, văzu cum totul se întunecă înaintea ochilor ei, acoperindu-se tot pământul de o negură, de abia se mai putea zări la câţiva paşi. Privi lung, nedumerită, se ridică brusc în picioare, abia putea privi până lângă trotuarul din faţa casei. Pe trotuar, lume speriată, chiar înspăimântată: bărbaţi, femei şi copii fugeau neliniştiţi.
Pe uliţa dinspre miazănoapte fugea o singura femeie, bătrână, o vecină ce locuia la câteva case mai departe de casa ei.
- Ce s-a întâmplat? Nu ştii de ce fuge lumea asta şi de ce s-a întunecat? întrebă Sofia pe aceasta bătrână, pe care abia o zări şi pe ea ca prin ceaţă.
- Nu vezi, maică, de ce?! Ia, uită-te pe cer la răsărit! Nu vezi ce scrie? Va veni sfârşitul lumii !
Sofia, întorcându-şi faţa, ridicând ochii în sus şi privind răsăritul deasupra dealului Seciu, de la o margine la alta a orizontului, nişte litere din stele desenau un scris într-o ordine perfect aranjată. Însă nu a putut descifra înţelesul lor. Dacă n-ar fi stat atât pe gânduri, dacă n-ar fi întrebat pe bătrână, dacă n-ar fi fost atrasă de starea de nelinişte şi de teamă a omenirii care alerga pe trotuar speriată, poate ar fi reuşit să citească acest scris care, la prima vedere, te fascina cu strălucirea lui. Însa tot acest uluitor tablou, pe lângă o stare impresionantă şi o frumuseţe de nedescris, creea şi o stare de nelinişte şi extaz, aruncându-te dintr-o extremă în alta, simţind pe lângă bucurie şi frumos, fiorul şi teama ce-ţi îngheţau inima.
Deodată, în pragul porţii, îl văzu pe Radu, bărbatul ei. Şi el privea răsăritul cu aceeaşi curiozitate. Sufletul ei se simţi acum mai în siguranţă şi mai netemător.
El stătea cu mâna ridicată pe un stâlp al porţiii, care părea să fie unul foarte vechi şi care aparţinuse cândva celor doi bătrâni proprietari decedaţi, de la care cumpărase casa cea veche. Interesant, gândi Sofia dezorientată, ce caută stâlpul acesta rămas singur şi fară poartă şi fără gard, dispărând cu desăvârşire totul din faţa casei mele?! Întrebându-se mirată, văzu cum se şterge acel scris şi o altă privelişte şi mai încântătoare, de nedescris, apăru înaintea ochilor ei. O pajişte plină de flori albe prin iarba de un verde crud şi cu pomi mici împodobiţi cu flori albe se întindea până la răsărit ca o nemărginită frumuseţe.
Mai sus, în răsăritul foarte apropiat, se ridica un munte înalt, care susţinea pe el un nor mare, alb. Norul, ce se întindea de la o margine la alta a răsăritului, era ca luminat de razele luminii ce dădeau impresia de o mare alba, imensă. Mereu în mişcare, mereu formau frumoase buchete de albi şi distinşi trandafiri parcă conturaţi cu umbre cenuşii şi mov, dând naştere unui decor atât de sublim străbătând pe deasupra lui scânteioare ca nestematele de nea.
Uluitor! Pe această mare atât de înfrumuseţată, pe acest nesfârşit ocean alb, încântător apăru DUMNEZEU, în stânga şi în dreapta SFINŢII Săi, splendoarea creaţiei Sale, într-o privelişte greu de descris, fiind prea săracă lauda mea.
Un DUMNEZEU înveşmântat în mantie roşie, acoperind tot răsăritul, arăta mare, blând, bun şi încântător de frumos. Câtă contemplare oglindită în extazul acestei mari bucurii nesfârşite, in nemărginita strălucire şi necuprinsa măreţie şi slavă, numai privindu-L! Acest uluitor de frumos DUMNEZEU stătea pe nor numai până în talie. SFINŢII stăteau în picioare, deşi tot mari şi ei, abia îi veneau lui Dumnezeu puţin mai jos de umeri.
Duhul Sfânt De-Viaţă-Dătător, prin prezenţa Sa, da acum atâta viaţă Universului, nu numai prin dumnezeiasca lui slavă şi măreţie, ci arătându-şi şi adâncul înţelepciunii Sale cu care a creat atât de minunat cerul si pământul. Pe lângă toate acestea, iată-L arătând din multa Lui milostivire, celor ce i-a creat, şi adevarata lui faţă. DUMNEZEU… OM… noi purtându-I chipul şi asemănarea SA, numai că pe noi ne-a urâţit atât de mult păcatul. Măreţia oglindită în faţa Sa e neînchipuit de înfrumuseţată. Arata un chipeş tânăr ca la vârsta de 30 de ani, fară barbă şi fară mustaţă, dar ca şi cum nici nu s-ar fii bărbierit niciodată. Părul şaten, puţin ondulat, dat peste cap, venea retezat puţin mai sus de umeri. Dumnezeu a vorbit, buzele dezveleau dinţii care, de necrezut, semănau cu dinţii omului pământean, dar arătând ca nişte perle veritabile şi preţioase de smarald sau mai bine zis ca nişte albe şi înmiresmate mărgăritare. Mantia roşie cădea fină şi mătăsoasă pe umerii Săi foarte laţi. Şi aceasta era intr-o permanentă mişcare, ce parcă o adiere uşoară de vânt arunca mici sclipiri, alb stralucitoare ici, colo, care unele se pierdeau iar altele încercau să le ia imediat locul printr-un foşnet liniştitor.
Chipul cel nemărginit de blând, privea spre pământul României noastre, mai precis în faţa casei celor doi, Radu si Sofia, întrebând ceva. Se facu o linişte deplină în ceruri. Sofia avu destul timp să privească şi sutele sau miile de sfinţi care erau în jurul lui Dumnezeu, dar care erau aşezaţi într-o ordine şi disciplină demnă de admirat.
În faţă, era doar un singur sfânt, în dreapta şi alt sfânt in stânga, apoi mergând în creştere mereu, până în fundul răsăritului cuprinzând tot cerul. Sfinţii erau îmbrăcaţi în mantii lungi până la pământ, dar se vedeau picioarele de la glezne în jos. În picioarele goale, aveau sandale de culoare neagră prinse în câteva cureluşe. Sofia privi îndelung admirând până şi degetele lor de la picioare, care se distingeau atât de bine. Haina sfinţilor avea culoarea bleu ca cerul înseninat. În talie, erau încinşi cu un cordon lat de aceeaşi culoare, iar pe capetele lor, aceeaşi aură, cu nimic deosebindu-se unii de alţii. Numai feţele erau diferite, deosebindu-se sfînt de sfânt, ca să fie recunoscut în acel Rai încântător. După această îndelungă tăcere, Dumnezeu plecă blând şi uşor capul spre dreapta, dând de înţeles primului sfânt de lângă umărul Său că aşteaptă de la el sentinţa Marelui Tribunal Suprem.
Sfântul răspunde, Dumnezeu întinde mâna Sa. Mâna coboară pe pământ spre cei doi, prinşi în extazul neîncăputei veselii. De necrezut, aerul se dădu imediat într-o parte şi alta ca marea înspumată, formându-se până jos o cărare foarte scurtă. La început, mâna lui Dumnezeu părea că face pământul mici fărâmiţe numai atingându-l cu un deget. În poartă, strângând mâna lui Radu, mâna lui Dumnezeu deveni o mâna pământeană la fel de mică şi la fel de asemănătoare.
Ah, părinte al lăcaşului ceresc, zi strălucită a veşniciei, Tu, Cel ce stăpâneşti universul şi întreg pământul, stăpâneşti mările şi potoleşti tulburarea valurilor, Tu Cel ce luminezi adâncul oceanelor, luminează-ne şi pe noi, oamenii de pe acest pământ, ca să te putem cunoaşte pe Tine!
‘’Cunoaşte dar astăzi şi ţine minte că Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu mai este altul afară de El" (Deut. 4- 39).
Aşa era, un Dumnezeu cum nu poate fi altul afară de EL. Şi cum nici în afară de El, în orice colţişor al universului nu există altă nespusă frumuseţe, netrăită încântare, negrăită bucurie şi necuprinsă fericire, care e căutată, cercetată, dar neatinsă de întreaga înţelepciune omenească.
EL, acest DUMNEZEU, nădejdea frumuseţii ideale, pentru nepreţuitul dar al milostivirii Sale, revarsa acum peste Sofia bucuria contemplaţiei ale celor mai luminoase clipe trăite pe pământ. Şi care graiul şi cuvintele ei nu pot descrie minunatul tablou ce cuprindea răsaritul.
‘’În soare şi-a pus lăcaşul Său; şi El e ca un mire ce iese din cămara sa" (Ps. 18-5).
În acest uluitor de frumos tablou, ca o măreţie divină într-o splendoare de nedescris, arătau şi SFINŢII din jurul lui DUMNEZEU, care pătrunşi de lumina Sa, arătau a fi prea fericiţi ce moştenesc Împăraţia LUI, dovedind o smerenie şi supunere desăvârşită, o ordine şi disciplină şi mai ales mult respect. Taina cea mai adâncă era că deşi erau mari, păreau foarte mici, pe lângă acest necuprins de mare Dumnezeu. Măreţia şi sfinţenia lor se arăta prin a sluji lui Dumnezeu, plini de dorinţă curată şi smerită, plini de harul iubirii şi înălţării sufleteşti. Fiind la fel de tineri, tot la aceeaşi vârstă, 30 de ani, nici sfinţii nu aveau barbă sau mustaţă, arătând un obraz neted, curat ca de prunc.
’’Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în ceruri’’, zice Domnul. (Luca 6-23.)
Şi Dumnezeu, şi sfinţii străluceau în toată slava şi măreţia Lor, desigur, mintea omenească n-ar putea pătrunde acest desăvârşit tablou şi vorbele rămân seci şi goale, încercând noi a-L descrie. Noi, pământenii, deşi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, ne-au urâţit multele noastre fărădelegi şi patimi.
"Doamne, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta!
Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Ps.18- 1,2).
Bine a văzut proorocul David, când a scris acest verset. Toată creaţia Lui vesteşte inegalabil şi neimaginabil de mare ştiinţă. Gura lui Dumnezeu, după ce a grăit ceva, a trimis mâna Sa din înaltul cerului, pământul părea o mică stea sub puterea ei. Iată, foarte impresionant, Dumnezeu atingându-l numai cu un deget, pământul s-ar fi cutremurat, sau s-ar fi făcut fărâmiţe, pierzându-se în galaxii. Dar alunecând uşor pe calea, acum atât de scurtă şi îngustă, se lungi până la pământ, devenind o mână imaterială. Cutremurator, că nu puteai înţelege cum un Dumnezeu atât de minunat, lângă minunaţii Săi sfinţi şi totuşi îngăduie omul cu toate defectele lui.
Sofia simţi în inima ei atâta încântare, atâta iubire, atâta fericire şi bucurie, dar toate acestea se amestecau într-un fior ce făcea să-i îngheţe sângele în vene, copleşindu-i sufletul. Cu sufletul rămas încremenit, căzu pradă neliniştii şi nedumeririi. Dumnezeu a grăit. Glasul Lui a fost ca un tunet şi ca un traznet ce parcă a produs un cutremur în inima ei, înfiorându-i tot corpul. Dar şi un sentiment de neaşteptată bucurie, blândeţe în care nu te-ai mai fi rupt din acest sublim decor, nici pentru toate bunătăţile din lume. El a întrebat ceva, ceva care nu le-ar conveni multora dintre noi să audă.
La acest prea înălţător, prea strălucitor, prea slăvit si uluitor de frumos DUMNEZEU, Sofia descoperi un adevărat Chip Dumnezeiesc, ce purta sublima divinitate în forma cea mai mare a perfecţiunii. În faţa Lui, păreai un firicel de praf, o scânteioară infimă din vâlvătaia incendiară, o frunză firavă şi mică pe lângă cedrul înalt, atât de falnic. Acest mare Dumnezeu în toată slava Lui dovedea atâta putere şi mărire, încât Sofia vedea acum şi înţelegea cum cu această mână, Prea Puternicul coordona totul: milioanele de stele, lună şi soare, pământ, toate învârtindu-se după sfânta orânduire Alfa şi Omega. Această Sfântă Mână, dac-ar fi vrut, le-ar fi adunat cu o iuţeală de neimaginat pe toate, apoi le-ar fi putut repune iar în axele lor, în universul creat de Atotputernicia Sa. Incredibil, dar adevarat!...
Dincolo de această putere şi ştiinţă se descoperă un Dumnezeu de o bunătate inegalabilă. Nu poţi să-L priveşti şi să nu-ţi manifeşti bucuria de a exista, de a fi OM, chiar cât de neînsemnat a-i fi, chiar dacă a-i fi cât o boabă de nisip din infinit de multele boabe de pe plajele mării. Şi dacă te-ar chema să urci muntele în genunchi, acolo sus la El, fără şovăială, fără preget vei porni într-acolo. Şi dacă ţi-ai rupe picioarele, chiar de s-ar dezmembra genunchii şi tot trupul de-ar rămâne în urmă ta, observând că sângele tău lasă o dâră roşie în urmă, nu vei renunţa. Vei urca tot mai mult, te vei târî pe coate. Vei fi un fericit şi te vei simţi nemaipomenit de bucuros, dacă ţi-ar rămâne doar capul cu ochii, numai să stai lângă El, să te saturi privindu-L. Şi urechile, să-i auzi dulceaţa glasului Său, care, desigur, fără nici o exagerare, cât ai fi fost pe pământ de bogat, de plimbat şi de fericit, n-ai văzut, n-ai gustat şi n-ai simţit atâta alintare sufletească. Atâta încântare şi dezmierdare, încât să nu-ţi mai pese şi să nu te mai intereseze viata ta şi nici ce-ai lăsat în urma ta.
”Lăuda-Te-vom pe Tine, Doamne, că suntem praf şi cenuşă. De ce cauţi Tu sufletul nostru? Noi pământ suntem că din pământ ne-ai zidit. Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria, căci a vărsat peste noi untdelemnul bucuriei Tale. Ne-ai binecuvântat şi ca îngerii ne-ai ridicat pe noi în faţa Ta.
‘’Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei.
Cine este acesta, Împăratul Slavei? Domnul puterilor. Acesta este Împăratul Slavei. Lumină a răsărit dreptului şi celor drepţi cu inima, veselie. Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea Sfinţeniei Lui! (Psalmii lui David).
Privind la mâna lui Dumnezeu cu atâta interes când ridică iar ochii spre cer, Sofia nu mai văzu nimic, când coborî ochii la pământ, în poartă nu se mai afla nici barbatul ei. Plecă liniştită ocolind casa, dorind să intre în casă pe uşa din spate, cum îi era de fapt obiceiul. Aici însă zări pe Narcisa, fiica ei intrând pe poartă, venind grabita şi nestăpânindu-şi intenţiile, voia să-i explice mamei, un vis ce-l visase în noaptea precedentă.
Sofia încremeni. Abia acum îşi dădu seama că şi ea s-a rupt dintr-un vis care păruse realitate şi despre care se întreba dacă de fapt a fost un vis. Nu putea fi realitate, fiindcă de fapt bărbatul ei nici nu era acasă. Dar nu putea fi nici vis, fiindcă de fapt ea nu dormise în faţa casei, ci acum câteva secunde sau minute, s-a derulat ca o secvenţă dintr-un film tot acest uluitor tablou şi paşii ei abia numărau câţiva, parcurşi pe această potecuţă spre partea de miazănoapte a casei ei.
Doamne, se frământă ea acum, a fost un vis sau realitate? A fost realitate şi totuşi a fost ca un vis.
“Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi.“ (Num. 24 – 4)
Doamne, ce taină atât de înaltă şi ascunsă, că nici n-o poate cuprinde o minte omenească, începu Sofia să se tânguiască, nepricepând nimic din toate acestea. Ce înţelepciune fără margini, ce negrăit adevăr, ce dulce bucurie, dragoste nestinsă, odihnă sufletească, împreunare minunată. Doamne, m-ai făcut părtaşă acestei taine Dumnezeieşti, eu, care cufundată în adâncul păcatului, întemniţată în acest trup muritor, nu meritam atâta îndurare.
De-aş fi curată ca îngerii, sfântă ca Sfântul Ioan Botezătorul şi tot nu m-aş învrednici de atâta mângâiere. Tu, izvorul dătător de viaţă, plin de iubire, ai zis odinioară celor ce pribegeau departe: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi". Dar cine s-a apropiat de izvorul bunătăţilor şi nu s-a îndulcit? Cine s-a apropiat de un foc atât de mare şi nu s-a încălzit?
Tu m-ai chemat la acest izvor ce pururea curge din belşug şi-ai îngăduit să-mi apropii gura de deschizătura prin care curg apele cereşti, ca să capăt şi eu picătura care potoleşte setea sufletească a fiecărui credincios.
Şi dacă nu pot să mă înflăcărez, asemănându-mă heruvimilor şi serafimilor din focul cel Dumnezeiesc, măcar să mă încălzesc de la o mică scânteioară, aprinzându-mi sufletul, ce pribegeşte departe într-acest trup muritor. Mulţime de laude să-ţi aduc şi să însufleţesc cu această hrană atât de dulce şi pe iubiţii mei ‘’Fraţi Ortodocşi’’ punând şi ei gura la deschizătura cerului, primind şi ei o scânteioară, ca să le aprindă inima după setea duhovnicească, după flacăra de adevăr ce curge din Cuptorul Îndumnezeit.
Pentru nemărginita Ta bunătate, sfinţeşte locul acesta unde au stat picioarele Tale, coborând privirea ochilor Tăi, peste acest împovărat popor, această ţară, România, şi mântuieşte-ne pe toţi din iubirea Ta cea mare. Pe cei buni cu bunătatea Ta îi păzeşte, iar pe cei răi, fă-i buni, cu bunătatea Ta. Pe cei slabi cu puterea Ta îi întăreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, iar pe toţi cei cuprinşi de duhuri necurate îi slobozeşte. Pe cei rătăciţi îi adună, pe cei risipiţi îi uneşte, în turma oilor Tale, să guste toţi din această «Dulceaţă Cerească» pe care ai îngăduit s-o reverşi asupra acestui pământ.
Sofia, reamintindu-şi de frumoasele curcubeie, desluşea abia acum tot ca o taină înaltă şi aceasta. Dumnezeu făcuse un legământ atunci şi parcă îi grăise: "Pregăteşte-Mi o cămară mare şi împodobită să vin să cinez la tine". Puternice Dumnezeu, apropie-te acum şi de sluga Ta netrebnică şi necajită, ca s-o ajuţi, că este încă sub acest trup păcătos şi ea nu face parte încă, dintre cei ce au vieţuit sub o pază sfântă până acum.
O mare tulburare şi nelinişte se produseseră acum în inima ei. Întrebarea pe care o arunca într-o şi mai mare nedumerire era: “Unde a fost în acele momente, Dulcele şi Scumpul meu Iisus?! Nu l-am recunoscut pe Bunul meu Mântuitor, în acest uluitor de frumos tablou din Răsăritul Cel de Sus”. În puţinătatea minţii ei se întrebă acum şi nu avea cine să-i răspundă. Până acum, EL a fost Ocrotitorul şi Apărătorul ei, inspirându-i dragoste, putere, tărie, curaj, nădejde în toate situaţiile grele sau mai puţin grele ale vieţii ei.
‘’Doamne Iisuse, mă închin ţie, Soarele Dreptăţii din Răsăritul cel de Sus, Te-ai jertfit de bună voie, pentru multele mele păcate. Cu mâinile întinse pe cruce şi picioarele prinse în piroane, cu trupul gol şi plin de răni, împăcându-mă pe mine cu Dumnezeu, de ce nu Te-am recunoscut în acest tablou atât de minunat?! Nu ai vrut să Te văd?!… mi se frânge inima. Eu sunt o păcătoasă, dar Tu ştii cât de mult te iubesc.
‘’Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha ! (Domnul vine)’’ (lCor.16-22)
Din nou făcând apel la adevărul biblic, află răspunsul categoric dat de Mântuitorul:
’’Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi «CUVÂNTUL ÎMPĂCĂRII». ( ll Cor.5 -19.)
‘’Filip i-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.
Iisus i-a zis: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?’’ (Ioan 14-8,9).
Şi totuşi găsi şi alt verset: ‘’Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată’’ (l Ioan 4-12). Tânguindu-se cu amar, recunoscu: “A-L vedea pe Dumnezeu e cu neputinţă oamenilor”. Întristându-se profund, alergă la Duhovnicul ei. Înfricoşată şi cu ochii înlăcrimaţi, îi făcu cunoscut această minunată întâmplare. Şi sfinţia sa a fost de aceeasi părere: ’’A-L vedea pe Dumnezeu e cu neputinţă oamenilor!’’ Şi totuşi, învăluită de atâta revelaţie divină, gura nu-i tăcea şi nu putea să înăbuşe în suflet atâta mister. Încerca şi mai mult a mărturisi tuturor, explicând frumuseţea şi minunăţia acestui mare şi uluitor tablou din Răsăritul cel de Sus.
Dar nimănui acest mare şi frumos Dumnezeu nu-i trezi nici un interes. Nu reprezenta un subiect de discuţie ca şi cum nimeni nu ar fi avut nevoie de El în preocupările lui. Unii chiar reuşiseră să-i explice: ‘’Cine ÎL vede pe Dumnezeu moare’’. Crezu, şi cum nu mai avea altă întrebare, astepta cu smerenie plecarea din acest trup muritor. ’’Voi muri, dar de ce n-am rămas de atunci în acea dulce împreunare sufletească? Cum va fi aceasta şi când? Doamne, Iisuse, ce voi avea de suferit? Întăreşte-mi credinţa şi dragostea, nădejdea să nu mi se stingă. Toate mădularele mele să nu sufere. Tu mi-ai arătat vădit că pe cei smeriţi şi tari în credinţă cu milostivire Te vei îndura să-i ridici în bucuriile Tale cereşti, unde e odihna cea adevărată. Te rog, fără chin, fără durere să mă adormi în somnul dulce. Să-mi ridici vălul altarului pământesc, urcându-l în Sfânta Sfintelor din cerul Tău Dumnezeiesc. Să mă împreun cu Tine şi să mă topesc în iubirea Dumnezeiască pe care o gustă îngerii Tăi, din cereasca Patrie a iubirii.’’
Această aşteptare a ei se prelungea şi zilele treceau unele după altele. Acum, singura ei îndeletnicire era cercetarea Sfintelor Scripturi. Iată, cercetând, află următoarele versete care o făcură să întoarcă înapoi câteva din filele vieţii ei, cântărind foarte bine Tainele cele mari şi ascunse ale lui Dumnezeu:
“Toate mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11-27).
lata, venind la Iitera din Lege, Sofia, căpătă din nou liniştea de care avea acum atâta nevoie!
*
* *
Şi, cum de-atâtea ori îi simţea prezenţa, cunoscându-i foarte bine acel Glas al dulcelui Iisus, al prea slăvitului Creator, al Unuia Tatăl Ceresc ce este Dumnezeul pământului şi al tuturor făpturilor omeneşti, Îl auzi acum din nou din umărul cel drept, dar de data aceasta în vis, “în acel vis”, în care parcă dormea cu ochii deschişi ca să poată vedea şi să poată auzi ceea ce ATOTMILOSTIVA TREIME a grăit din nou:
- Ascultă sfaturile Mele. Uite ce am de gând să fac: PĂMÂNT NOU ŞI LUME NOUĂ. Uite cum va arăta pământul, nu va fi tot o câmpie. Uite cum vor arăta femeile. Uite cu ce se vor hrăni. Vor merge, dar dacă vor vrea... Ca hrană le-ar fi de ajuns... Vor fi şi bărbaţi, dar nu se vor mai împreuna.
’’Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grait: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.’’ (Apoc.21-1…5.)
În faţa ochilor ei, se derula din nou o secvenţă ca dintr-un film: ”Uite cum va arăta pământul, nu va fi tot o câmpie”.
Dumnezeu opri glasul Său. De la picioarele Sofiei în sus, se înfăţişa un munte foarte înalt, plin de verdeaţă şi lumină, înconjurat de cetini de brazi de un verde crud şi odihnitor. Sus, pe acel vârf se înălţa într-o mărire de nedescris o cetate sfântă, noul Ierusalim, îmbrăcată în găteală nupţială, ca neprihănirea unui crin imaculat. Ca un potir al veşnicei veselii renăscând din Apele Dătătoare-de-Viaţă. Un potop de lumină albă o inundă într-o strălucire orbitoare, învăluind-o într-o negrăită frumuseţe. De la picioarele Sofiei, până la uşa acestei cetăţi, se întindeau nişte scări de marmură de un alb tot atât de strălucitor. Până sus, urcai pe aceste scări, apoi terase, iar scări, iar terase. În dreapta şi în stânga teraselor, se distingeau minunatele şi interesantele flori crescute aici. Flori ce nu mai semănau atât de bine cu cele de pe pământ. Erau de talie mică, una lângă alta, toate egale doar ici, colo, câte o frunzuliţă, arătând ca un covor înfloritor. Florile multicolore erau foarte apropiate unele de altele. Arătau ca şi cum ar fi avut fiecare rădăcina ei şi fiecare floare cu culoarea ei de altă nuanţă. Treptele abrupte aveau de o parte şi de cealaltă iarbă care semăna cu iarba noastră de pe pământ, dar şi ea tot pitică. Florile străluceau ca şi cum ar fi fost poleite cu un sclipici dându-le atât de multă fantezie, încântare şi mult farmec.
Dumnezeu o lasă să le privescă lung toate acestea ca şi cum dorinţa Lui era să nu le uite niciodată. Şi totuşi El repeta: ‘’Va fi şi câmpie”. Deci erau şi câmpii pe care Dumnezeul Atotcreator nu a vrut sau nu a avut timp să i le arate Sofiei. După ce a admirat florile a privit fascinată în stânga şi în dreapta la brazii care încercuiau acest munte, urcând cu cetinile lor până sus, lângă zidurile acelei minunate cetăţi.
‘’Uite cum vor arăta femeile", zise Dumnezeu după o lungă pauză descoperindu-se în divinitatea Sa, marea Sa răbdare pe care o avea cu nerăbdătoarea Sofia. Printre peluzele de flori de pe acele terase ce urcau de jos, până lângă Cetate, în stânga jos foarte aproape de Sofia, privind, apărură deodată trei femei, sau mai bine zis trei negrăt de frumoase tinere fecioare, crăiese, prinţese sau zâne din poveşti, inegalabilă comparaţia cu femeia pământeană. Oglindite în măreţia strălucirii cereşti arătau pe chipurile lor luminoase, neprihănirea şi beţia veseliei fără de sfârşit. Rochiile lor încinse în mijlocelul subţire, foarte largi în poale, frumos mulate pe piept. Conturul rochiei arăta că-şi va păstra acelaşi trup. Mătasea foarte fină de culoare bleu, moale şi subţire, îmbrăca mâneca până la cot, puţin decoltată, iar lungimea rochiei până jos, aproape de glezna piciorului. În picioare aveau săndăluţe. Părul lung şi ondulat pe spate, faţa foarte frumoasă. Fiind la număr trei, pe una privind-o din faţă, a doua din profil, iar cea de a treia din spate, Dumnezeu îţi dădea posibilitatea să le studiezi îndeajuns de bine.
"Vor merge", zice din nou Dumnezeu, "dar dacă vor vrea"... O a patra fecioară pluti din pădurea de cetină verde de brad ca o zână zburătoare, dar fără aripi, trecând prin spatele celorlalte trei, apoi depăşind şi scările cu peluzele de pe celălalt terasament, se pierdu tot în pădurea brazilor de pe celălalt versant al muntelui. Plutind pe deasupra florilor, într-un salt unduios. Părul flutura în vânt ca şi poala largă a rochiei din care ieşea în evidenţă genunchiul drept îndoit mult în faţă.
Sofia rămasă stupefiată, privindu-le şi urmărindu-le fiecare gest şi zâmbet ce lăsa să se descopere între buzele arcuite şi roşii nişte mărgăritare de dinţi albi strălucitori. Faţa le era albă şi catifelată cu ochi pătrunzători şi mari. Realitatea era că Sofia se umpluse de o sfâşietoare gelozie, impresionată de locul ce-l ocupau ele în faţa lui Dumnezeu. Era încă încătuşată în templul acela pământesc care-i ocrotea sufletul. Şi încă domnea pe tronul inimii ei egoismul "eu". Ar fi cutezat chiar să-L întrebe pe Dumnezeu "Eu voi fi printre ele?" Dumnezeu o intimidă rostind :
"Ca hrană le-ar fi de ajuns’’… În aceste clipe privirea ei fu obligată să privească la o floare ce arăta cât un bănuţ.
Acesta însemna hrana unei frumoase şi încântătoare prinţese a cerului, crăiasă a strălucirii cereşti. Dar nu, Dumnezeu încă nu luase o hotărâre definitivă asupra acestei probleme care constituia "hrana cerească".
‘’Şi în mijlocul pieţei din cetate de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vietii, făcând rod de 12 ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor’’ (Apoc.22-2.)
Dumnezeu istoriseşte mai departe planul Său, ceea ce El avea să facă în curând, continuând cu sfaturile şi dorinţele Lui de frumos în viitor. "Şi vor fi şi bărbaţi, dar nu se vor mai împreuna". Sofiei însă curgându-i în vene tot sângele Evei, căzând în acelaşi păcat, neascultarea. Dumnezeu doar îi grăise: ’’Ascultă!’’ Iată, Sofia nestăpânindu-si limba cât de mult l-a supărat pe Prea Îngăduitorul, nevrând să asculte:
- Şi bărbatul meu va fi pe aici?
Dumnezeu îndată a dispărut, dând semn de mare supărare, rupând firul acestei mari taine a planului Său ce voia să I-l descopere Sofiei. Nemărginirea bunătăţii Sale, iată, nu e fără margini. Dacă a spus ‘’Ascultă!’’, EL vrea să fie respectat ca un Dumnezeu. Sofia încremeni. Trăi clipe de adâncă întristare şi durere, iar liniştea sufletească a căpătat-o cu greu şi după foarte mult timp. Imediat, ceva simţit, nu văzut, o atinse acum din umărul drept şi brusc se trezi. Era ora două noaptea. Din foarte multe vise se trezea mai mereu la această oră. Parcă miracolul aparţinea şi timpului. Pronia cerească parcă era prinsă pe axa timpului ei. Şi toate se desfăşurau parcă sub o stea norocoasă a destinului ei. Şi cine să-i stea împotrivă?
‘’Pune-ţi semne pe lângă drum, pune-ţi stâlpi, fii atentă la drum, la calea pe care te-ai dus; întoarce-te, fecioara lui Israel, întoarce-te în aceste cetăţi ale tale.
Până când vei rătăci, fiică neascultătoare? Pentru că Domnul va face pe pământ lucru nou; femeia va căuta pe bărbatul ei" (Isaia.31).
În gândirea ei atât de tulburată şi chiar înceţoşată, se găsea acum pe ea, o fiică neascultătoare, căindu-se de nedumerirea ei :
Proorocul ne îndeamnă: "Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur" (Ps. 2-11).
Iată, în cursul vieţii sale, David scoase la iveală printr-un comportament supus, smerit şi chiar înfricoşat faţă de Domnul Dumnezeul său, înţelegând şi el că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are o limită.
În adâncul mustrării de cuget şi de conştiinţă, Sofia simte acum că mustrarea pentru neştiinţa ei atrage nesecat izvor de lacrimi, udând nopţi întregi perna pe care-şi punea capul să adoarmă.
Întocmirile părinţilor îndeamnă la smerenie. Ei au arătat că multe din virtuţile omului le posedă chiar şi satana. Credinţa: şi el crede în Domnul, pentru că mai mult decât oamenii îl vede şi îl aude. Frică sau teamă de Domnul: şi această virtute îi aparţine lui satana, şi lui îi e frică de Dumnezeu şi chiar nu ştie unde să se ascundă, când se mânie Domnul pe el, dar ce folos, el nu se smereşte! ‘’Dar peste toate este dragostea’’. El nu iubeşte. Numai omul îl poate iubi pe Dumnezeu. Abia după ce urcă omul cele două virtuţi duhovniceşti, smerenia şi dragostea, simte şi gustă din îndulcirile marii iubiri care te subjugă, te aduce într-o supunere oarbă faţă de Dumnezeu.
Dovada Sofiei înaintea lui Dumnezeu era acum dragostea. Ca Sfântul Petru ar fi spus şi ea lui Dumnezeu: ‘’Doamne, mereu greşesc în faţa Ta dar Tu ştii că Te iubesc, Doamne !’’ Acum, nu-i mai era frică de Dumnezeu, ci îi era foarte frică să nu-L supere pe Dumnezeu. Chiar de ar fi voit cu multe bice s-o lovească, pedepsind-o aspru, ea tot spre El ar fi alergat. Tot pe El l-ar fi chemat, l-ar fi dorit, l-ar fi recunoscut ca pe un singur Stăpân al iubirii infinite, un singur Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul ei. Şi iată:
‘’Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să te naşti din nou’’(Ioan 3,7).
Prin această naştere din nou abia acum simţi că se ruşinează de trecutul păcătos, de trecutul lor păcătos .
Începu, de astăzi, a depune eforturi, dintr-o dorinţă sinceră să se debaraseze de orice păcat, influenţând şi pe bărbatul ei să meargă atraşi fiind de dorinţa de ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului. Vrând să slujească unei iubiri aşa de mari, se doreau a fi nişte fiinţe noi, dând pe faţă roadele Duhului Sfânt, reflectând caracterul Fiului lui Dumnezeu, curăţindu-se după cum El era curat, prin fapte de schimbare şi îndreptare a vieţii. Îndreptăţirea este definiţia de standardul Legii celei Sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum e exprimat în cele zece porunci, rezultatul unic al unirii cu Hristos.
Sofia lupta cea grea o dădea să-i explice bărbatului ei că de fapt Dumnezeu cu el a dat mâna. Numai cu el a stat de vorbă, privindu-l lung. Chiar întrebând pe slăviţii Săi Sfinţii, care unul din Ei au şi depus mărturie despre el, în faţa lui Dumnezeu.
În zadar încerca să-i explice bărbatului ei că Dumnezeu printre altele a întrebat: ’’El a fost despărţit vreodată?" Sfântul a răspuns:
‘’S-au mai certat, dar n-a ţinut mânie!’’ Iată i se releva Sofiei cât de insuportabile îi sunt lui Dumnezeu mânia, vrajba, cearta. Dar şi mai mult decât toate, acel jurământ pe care îl depui în faţa Sfântului Altar, fagăduind tovarăşului tău de viaţă că vei fi cu el până la adânci bătrâneţi, şi la bine, şi la rău.
Pe Dumnezeu, a-L minţi nu e cu putinţă, nici a-L păcăli, nici a-ţi pune un super-avocat, ca să te scoată basma curată în faţa Scaunului Divin.
Radu nu era mânios din fire. Norocul lui era că îşi certa cearta, încercând să lămurească pe loc şi rapid ceea ce nu-i convenea, apoi tot atât de rapid trebuia să te împaci şi să te porţi cu el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu purta cuiva ură sau dispreţ. Nici Sofiei nu-i aducea nici o pâră înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu.
Sofia încerca acum să-i explice lui Radu şi să-i încredinţeze acest mareţ ‘’Plan al lui Dumnezeu”, că de fapt ea nu avea nici un rol înaintea Lui, fără el şi nici Radu nu avea nici o trecere în faţa lui Dumnezeu, fără ea. Amândoi să fie în acelaşi cuget şi gând. Însă Radu se simţi constrâns a crede ceea ce de fapt multora nu le venea să creadă:
- De ce nu mi-a vorbit mie Dumnezeu? De ce nu mi-a făcut mie cunoscut acest plan al Său?
- Radu, poţi oare pune condiţii lui Dumnezeu ?
- Nu! Normal că nu, dar… la drept vorbind, nici nu mă mai bazam pe facultăţile mele mintale şi de aceea cred că şi ale tale poate ţi-au luat-o razna.
- Cât eşti de vinovat, Radu! Dacă era de azi, de ieri, te înţelegeam,
dar e atâta timp de când ţi-am explicat atâtea taine, nimic n-ai inteles? Nu ţi se pare că cerem prea mult de la Cel de Sus?
Sofia sfârşi cu lacrimi în ochi, când Radu termină discuţia cu o vorba grea, zisă împotriva lui Dumnezeu, o înjurătură care până atunci n-o mai zisese, dar parcă cineva, de voie, de nevoie, l-a obligat s-o zică.
- Radu, Dumnezeu e şi foc mistuitor, nu ţi-e frică ? Nu realizezi ce păcat greu ai facut?!... Dacă ai să primeşti o palmă peste gură pentru această vorbă nelegiuită, îi zise şi ea, tot din neştiinţă, fară să-şi dea seama ce va urma.
- Nu, nu mi-e frică! sfârşi Radu.
Pentru acest păcat, iată, Dumnezeu îl smereşte ca în psalmii lui David, fiind obligat să mărturisească: "Certând m-a certat, dar morţii nu m-a dat". Radu gustă şi el acum din tainele acestea înalte prin varga şi toiagul cu care trebuia să-l îndrepte Dumnezeu pentru nesupunerea lui. Tragedia îşi urmă cursul ei. Intrând schimbul doi de serviciu până seara a şi primit această palmă peste gură. Radu era motorist, dar brigadierul îl chemă la gura sondei pentru o problemă de seviciu, fiind toată echipa angrenată la tubajul sondei. Un cleşte mare şi foarte greu, ce prindea un burlan, i-a venit peste gură lui Radu. L-a lovit foarte rău. Până seara Sofia aflând de această tragică întâmplare nu l-a mai părăsit şi a rămas lângă patul spitalului, până când doctorul a încredinţat-o că se va însănătoşi.
"Cum am hotărât aşa va fi, precum v-am sfătuit aşa se va întâmpla. Dacă Domnul a hotărât cine îl va putea împiedica? Şi dacă mâna Lui stă întinsă cine o va întoarce la loc?" (Isaia 40).
O, Doamne, gândea acum Sofia, opreşte-ne gândul rătăcitor şi înfruntă năvala ispitelor ce s-au năpustit asupra noastră! Trimite braţul Tău în ajutorul nostru şi izgoneşte cumplitele fiare ca să ne găsim pacea şi să putem a-ţi aduce laude neîncetat la Sfântul Tău Altar, se ruga permanent Sofia cu lacrimi in ochi.
Radu mărturisi lui Dumnezeu, acum şi aici. că a greşit şi făgădui că nu va mai repeta niciodată această greşală. Va crede, statornicindu-şi credinţa şi că nu va mai lipsi niciodată din faţa Sfântului Altar. Iată deci ‘’Mergeţi la drumuri şi la garduri şi siliţi-i pe toţi să intre", zise Domnul. (Luca 14-23).
De multe ori, adevărul supără, dacă nu-l poţi accepta. Şi cum să-l accepţi, dacă bietul om nu văzuse, nu auzise nimic? Cum să se încredinţeze de un adevăr atât de mare? Aceste dovezi incredibile urmau să-l descopere pe Dumnezeu cu adâncă pioşenie, cu smerită supunere şi ascultare oarbă, dar nu din frică. Teama de Dumnezeu nu e o virtute, mă repet, pe aceasta o posedă şi demonii. Şi ei văd şi ei cred, dar nu se căiesc de păcate şi niciodată nu pot ajunge la virtutea cea mai înaltă în capătul cel de sus al scării, care este dragostea: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e".
Deci, dacă n-ai reuşit să escaladezi toate treptele acestei scări, aşezându-te pe ultima, satana nu doarme, el pândeşte necontenit să te vâre iar în adânc. Ademenindu-l din nou acum pe Radu, în jocul ispitelor lui, îi vârî iar în gânduri îndoiala, neîncrederea, şoptindu-i la ureche: “A fost o întâmplare care a coincis cu cuvintele Sofiei: Vei primi o palmă peste gură. Toată reaua întâmplare a coincis cu subiectul de discuţie, dar toate sunt numai rodul imaginaţiei ei”, insistă duhul cel rău să-şi vâre iar coada.
- Nu... nu poate fi adevărat! Totul e o imaginaţie absurdă născocită de mintea ta bolnavă. Ce vrei, să mă răstignesc şi eu lângă Iisus al tău?, se înfurie iar bărbatul într-un moment de slăbiciune şi iar cârti împotriva acestui Dumnezeu atât de bun.
- Radu, Dumnezeului nostru nu-i place această instabilitate: "Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3- 15,16).
Da, într-adevăr acum este tot o coincidenţă. Tot până seara, tot intrând la schimbul doi, tot acelaşi cleşte, tot în acelaşi loc din nou pe Radu îl lovi peste gură. Dar de data aceasta mult mai tragic. Un supervizor amabil îl urcă în maşina lui şi îl duse imediat la Spitalul Judetean Ploieşti. Însă acel drum inevitabil urma să treacă şi să oprească la casa lui Radu. Sofia urma să-l însoţească din nou la spital. Tăcerea dintre cei doi spunea multe. Într-un prosop alb curat, Radu voma sângele ce i se strânsese în stomac. Faţa era de nerecunoscut. Capul din ce în ce mai umflat şi mai vânăt, ochii abia se mai zăreau. Câţiva dinţi şi măselele din gură lipseau.
Sofia vărsa izvor de lacrimi, rugând pe Domnul Iisus să intervină la Dumnezeu Tatăl Atotdătător de viaţă să-şi potolească mânia ce şi-o revărsase asupra casei lor.
Trei zile şi trei nopţi, stând de veghe, nu i s-au uscat aceste lacrimi fierbinţi. După cele trei zile, Radu reuşi să mişte buzele şi să deschidă ochii, privind în jur, fu obligat să mărturisească:
- Iar am cârtit, iar l-am supărat pe Dumnezeu?!...
- Moartea sau viaţa, iadul sau raiul ?!... Îndemnul satanei sau porunca lui Dumnezeu?, îi răspunse Sofia, îndemnându-l cu blândeţe.
- Aleg viaţa, vă aleg pe voi şi pentru voi aleg porunca Mântuitorului Iisus.
- Nu, întâi pe Iisus! El este Calea, El este Adevărul, El este Viaţa! El, Lumina lumii, este credinţă neschimbată, este Adevărul veşnic, este realul etern al nemuririi. Şi să ştii că nimic nu e de la noi. Dacă ne lăudăm cu ceva, ne putem lăuda cu ale Sale dintru ale Sale.
’’Ioan a răspuns şi a zis : Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer.(Ioan3-27)
Şi dacă noi vom tăcea, Radu, să ştii că pietrele ne vor osândi pe noi. Asa spune Sfânta Scriptură :
‘’Şi El răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga’’. (Luca19-40)
*
* *
Radu era un nativ din zodia “Vărsătorului”. Într-adevăr, el era cel ce vărsa în casa lui de toate. Vărsase multe daruri şi bunătăţi trimise din bogata Grecie. Poporul român gemea sub teroarea celor doi conducători de partid, dar familiei lui nu-i lipsea nimic. Acum îi venea greu să se rupă de aceste frământări lumeşti. Domnul Iisus îl chemase acum: "Vino de slujeşte-Mi Mie, lasă lumea cu poftele ei deşarte".
Radu trebuia să treacă la supunere şi ascultare, dar încă nu realiza câtă responsabilitate stă pe umerii lui. Dumnezeu a dat mâna cu el, un legământ încheiat între Cel Creator, Cel Prea Puternic, Cel Milostiv şi Bun, dar şi iute la mânie. Legământ fondat pe temelia “dragoste şi credinţă neclintită”. Într-adevăr, Radu îndrăgi Biserica, era acum nelipsit din casa lui Dumnezeu. Aici a învăţat multe, a aflat calea, cât de cât, dar ca să urce pe drumul Golgotei un pas mai sus, rupându-se de grijile cele lumeşti, îi era foarte greu. Şi cum timpul trecea rapid, acoperind în uitare multele adevăruri şi întâmplări reale, Radu uită încet-încet, abia amintindu-şi cât de cumplit a fost când trupul zăcea prins în ghearele morţii. Şi din nou dovada instabilităţii îl prinse descoperit înaintea lui Dumnezeu.
Din nou pentru o vorbă aruncată la întâmplare, stârni mânia lui Dumnezeu.
- Radu, ce-ai zis?... Radu, mie îmi este foarte frică de Dumnezeu, ştii că nu te poţi juca cu vorbele... nu te-ai învăţat minte? Dumnezeu e de neatins! Iar ne ceartă... o să vezi!, îl făcu atent Sofia. Întunericul nopţii coborî peste tot pământul, acoperind în ceaţă şi păcatele şi chinul amar al acestei lumi.
Imediat, noaptea, în somnul adânc printr-un vis, Dumnezeu o şi avertiză pe Sofia, înţelegând foarte clar nemulţumirea ce încă o manifesta Dumnezeu faţă de cei doi. Şi de data aceasta lovi în pătrăţica în care îi durea cel mai tare. Se făcea că fiul lor Florin, se afla într-un şanţ pe marginea unui drum, zbătându-se pe iarbă, ţinându-se cu mâna de un picior, plângând:
- Mamă, mor!
Sofia se trezi cu un fior rece în inimă, iar pulsul îi era accelerat.
- Ai grijă, fiule, de tine astăzi. Fii atent cum umbli. Aş vrea să cred că nu ţi se va întâmpla nimic rău. Mai bine rămâi acasă, te rog, ca să-mi scuteşti inima de nişte emoţii foarte mari.
- Fii liniştită, mamă! Va fi totul O.K.
La întoarcere, mama îşi sărută fiul, acoperindu-l cu cuvinte alintătoare, explicând că ea nu mai are pentru ce trăi fără el, fără cei doi copii pentru care şi-ar da şi viaţa. Dar din nou Radu insistă ca Florin să se ducă urgent cu bicicleta în oraşul vecin, Boldeşti, să cumpere nişte sârmă, să aibă cu ce lega nişte bulamaci în vie.
- Nu, de data asta nu mai pleci, în ruptul capului!, se opuse mama. Florin o rupse la fugă cu bicicleta fără să ţină seamă de dorinţa ei şi se întoarse tot atât de repede şi sănătos după cum plecase.
Bucuroasă, mama îşi mai strânse o dată fiul la piept, liniştindu-şi emoţiile prin care trecuse, gândind că ziua e pe sfârşite şi s-a sfârşit şi necazul odată cu ea. Florin văzu că se înserează şi ca să-şi ajute mama ce trebăluia fără încetare din zori şi până în seară, se gândi că-i bine să strângă el rufele de pe sârma din curte, ceea ce şi făcu. Le aruncă grămadă pe o comodă, vrând să le şi împacheteze. După rufele din braţe se desprinse însă un păianjen alb-verzui mare, care a căzut pe parchet. Florin încercă să-l strivească cu degetul piciorului ce era fără ciorapi, cu intenţia de a-l omorî. Acesta, fixându-se între degetul mare şi următorul şi văzându-se constrâns, muşcă tare.
La început păru o înţepătură fără nici o importanţă.
- Hai, că în ţara noastră nu s-a auzit c-ar exista scorpioni!, îşi dădu mama cu părerea.
Şi totuşi băiatul simţea o durere şi o umflătură roşie părea că urcă în sus pe picior. Amândoi încercau să-şi susţină moralul cu încrederea şi convingerea fermă, că de mici copii, Radu şi Sofia, desculţi prin ploaie şi mărăcini, de toamna şi până primăvara, întâmpinau multe muşcături de felurite gângănii şi mii de peripeţii, iar Florin să se sperie în casă de o muşcătură de păianjen? Doar nu a fost un scorpion!, îl linişti Sofia.
- Dar mă doare, mamă! A început să urce durerea în sus, la inimă.
Tot încercând să-şi ascundă durerea, plecă în alt dormitor şchiopătând de picior. Sofia simţi fiorul ce-l trăise în visul din somnul nopţii trecute. Urmărindu-l, îl găsi jos pe parchet văitându-se, sesizând că simte o durere şi mai mare în dreptul inimii, apăsându-se cu mâna.
- Mamă, mor! Acesta a fost un păianjen otrăvitor.
- Nu mă mai speria, fiule, deja mi-e cunoscută această scenă încă din visul de azi-noapte.
Şi Florin dar şi mama se simţeau încătuşaţi ca în lanţurile închisorii, neputând să ia nici o decizie.
Plângeau unul pe umărul altuia, fără nici un rezultat. Privindu-şi fiul galben şi tremurând de durere, Sofia se sculă brusc şi alergă la Radu, care încă supărat, mai lega viţa-de-vie în grădină.
- Radu, moare băiatul! Vino să-l vezi, e plata păcatului tău!
- De ce moare? încremeni Radu, al cărui orgoliu şi bărbăţie îl ţinuseră până atunci toată ziua îmbufnat pe Sofia.
- Ţi-am spus că-i faci poftele lui satana, rămâi sănătos cu el. Dacă moare băiatul, mor şi eu, chiar dacă nu mor, plec în lume, plec la o mânăstire să nu mai aud de tine, că tu în loc să mă ajuţi să zidesc, mai rău dărâmi cu neascultarea ta.
- Şi ce pot să mai fac eu acum? Încotro s-o apuc? Învaţă-mă, te rog, zi ceva! Foarte speriat o întreba cu disperare dacă Dumnezeu îi mai dă o şansă.
- N-aş mai avea la ce trăi nici eu fără voi! Aş dori să fiu eu în locul lui. Acum ce pot să mai fac? Cum să-L rog pe Dumnezeu să mă ierte?
- E greu de noi, pământenii, să mai putem stăvili mânia lui Dumnezeu când deja se dezlănţuie asupra noastră... nu ştiu, poate... rămase pe gânduri Sofia.
- Poate ce? Ce şansă ar mai fi?
- Poate... rugăciunile Fecioarei, poate Maica Domnului să-L mai înduplece. Hai să citim repede Paraclisul!
Paraclisul, trei lumânări aprinse, stropirea cu Sfânta Aghiasmă, aprinderea de tămâie si deodată durerea şi usturimea inimii cedară. O putere intră în toţi: în Florin, dar şi în mama lui căreia îi căzuse moralul tot atât de mult ca fiului ei.
- Ce-a fost asta?, se întrebară toţi. Oare poate omorî Dumnezeu cu cuvântul? Oare poate preface o muşcătură de păianjen neînsemnat, într-un venin de scorpion?
- Da, mamă, nu exagerezi! Ştiu pe cineva care a murit dintr-o singură înţepătură de viespe.
- Cuvintele sunt de prisos pe lângă puterea lui Dumnezeu, iar Legea e dreaptă şi sfântă, zise Sofia.
- Da, Sofia, ai dreptate! Din gura unui adevărat credincios, nu ies cuvinte de hulă şi nici vorbe de ocară!, recunoscu şi Radu.
‘’Acum lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.
Îmbrăcaţi-vă dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu Sfinţi şi prea iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Colos.3 ; 8,12 ).
Sofia îl atenţionă:
- Radu, vezi că de data aceasta pe fruntea ta scrie “atenţie”!
Radu mai avea o lecţie dură de primit. Încă era ca un copil din îndemnurile Sfântului Pavel, care încă mai trebuia hrănit cu laptele duhovnicesc. Sfântul Pavel împarte oamenii în două categorii: cea de-a doua este a celor tari în credinţă. Ei pot fi hrăniţi şi cu aguridă, că tot nu li se scripejesc dinţii. Radu, deşi venind din casa lui Dumnezeu, de lângă binecredincioşii Bisericii cu care cântase laudele lui Dumnezeu, iată-l în lipsa Sofiei, în zi de Sfântă Duminică, Zi de Odihnă, găsi că e gunoi prea mult în coteaţă la găini. Radu, foarte îndemânatic, foarte hotărât, scoate găinile pe uliţă să mai ciugulească iarbă, până ce între timp va face el curat, grăbindu-se să care gunoiul. Cărând coşul cu gunoi, observă o curcă dându-se peste cap pe uliţa unde ciuguleau toate păsările iarbă. Luă repede toporul să-i taie gâtul, dar din grabă şi nefericire, şi-a tăiat vârful degetului lui.
- Mamă, cât ai lipsit tu, tata a făcut curat la păsări!...îi ziseră copiii.
- Azi, în Sfânta Duminică?
- Da, azi în Sfânta Duminică, dar ştii că şi-a tăiat degetul? Ce rău îl doare!... îi explicară ei foarte trişti.
- Poate şi-o băga minţile în cap! zise mama.
Apăru si Radu, cu lacrimi de durere, exclamă:
- În viaţa mea nu mai fac nimic în Sfânta Duminică, în Sfânta Zi de Odihnă! Am rămas fără vârful degetului, uite-l cum zace jos în ţărână!
- Tu nu înţelegi, Radu, că ai dat mâna cu Dumnezeu?
- Dacă n-am văzut eu?
- Radu, ţi-am mai spus: "Fericiţi cei ce nu văd şi cred", zice Domnul. Eu dacă am văzut, cu ce mă fericeşti? Graiul meu e mut, lauda gurii mele e destul de săracă, nu pot descrie în cuvinte ceea ce am văzut şi am auzit. Şi cred că cei mai celebri scriitori cu cele mai înalte haruri nu pot descrie frumuseţea şi strălucirea unui Dumnezeu atât de blând şi bun, plin de slavă şi mărire, plin de atâta fericire şi bogăţie! Dar înţelege odată, Radu, că prin ochii mei l-ai văzut, l-ai auzit şi tu pe Dumnezeu ! Că prin ochii mei, prin urechile mele toată lumea aceasta, toţi ortodocşii din România l-a văzut şi l-a auzit pe Dumnezeu, pe Cel Preaînalt Creatorul nostru, al cerului şi al pământului. Fiecare va lua cunoştinţă de acest Adevăr şi după aceea fiecare îşi va hotărî singur soarta.
- Sofia, eu te cred şi te înţeleg, dar opreşte-te aici, altfel… vei avea de suferit foarte mult, te vei lovi de dispreţul şi neîncrederea celor din jurul tău. Vei auzi : "Numai cine ştie ce pustnic, sihastru, bătrân, din cine ştie ce munte înalt, încă neatins de oameni până astăzi, şi nici acela a-L vedea pe Dumnezeu nu e cu putinţă". Pământul e prea murdar, oamenii sunt prea nelegiuiţi ca să mai poată fi priviţi de Dumnezeu… şi… noi… recunoaşte, suntem prea... păcătoşi înaintea Lui!
- Da... suntem prea păcătoşi! Dar înaintea Dumnezeului nostru, amândoi formăm o unitate:
"El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie ? Aşa încât nu mai sunt doi ci un trup ?’’ (Matei,4 ; 6).
Dar Dumnezeu nu ne-a păstrat în Sfântul Altar ca pe Sfânta Fecioară cea hrănită de Îngeri, ci ne-a aruncat în noianul ispitelor parcă zicându-ne: "Înotaţi în acest ocean fără fund ca să supravieţuiţi. Din când în când, ca să nu fiţi furaţi în adânc, vă voi întinde mâna să simţiţi sprijinul şi ajutorul Meu. Chinul şi durerea, ostenelile şi suferinţa vă vor face mai puternici ca să puteţi înţelege că toate acestea la un loc sunt încă prea puţine faţă de mărirea, bucuria şi îndestularea ce vă este pregătită în Împărăţia Cea de Sus". Şi aceasta face parte din ‘’Planul Său’’: Sfânta Scriptură ne îndeamnă să cercetăm aceste versete :
"Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să ruşineze pe cei tari: Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu’’ (l Cor.1 ; 27, 29).
- Deci, gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre, Radu! Ar însemna că nici pruncii care sug nu sunt curaţi, nu au buze curate a fi vrednice de a rosti cuvântul ‘’Dumnezeu’’. După cum am văzut, în chipul lui Dumnezeu e numai blândeţe şi nemărginită bunătate. Inspiră atâta dragoste şi iertare... Voi sunteţi martorii mei, puteţi nega ceea ce s-a împlinit sub ochii voştri? Dumnezeu a dat dovadă totdeauna de iertare şi de bunătate cu noi, nu? Din câte primejdii m-a scăpat! Prefer să mor pentru El, Radu! Pot spune şi eu ca Sfântul Pvel : "Căci sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru Domnul meu Iisus". Nu mai încape în sufletul meu nici măcar o picătură de îndoială, de neîncredere, de egoism, de tentaţie pentru ceea ce-mi poate da sau arăta lumea cu toată strălucirea şi frumuseţea ei... Înţelegi ce simt? Un munte de aur dacă mi-ar dărui cineva, nu-l vreau. Şi nici nu pot înăbuşi apelul de salvare despre care a grăit Îndurătorul Dumnezeu nouă tuturor. Trebuie împrăştiat chiar dacă El va fi silit să mă oblige. E un bun al poporului ce îi aparţine de drept. E un dar lăsat moştenire de la Sfinţii Noştri Străbuni.
* * *
- Nu, Sofia, nu te înţeleg, revino cu picioarele pe pământ. Lumea e plină de oameni care pretind că sunt trimişi ai Domnului, care aduc fel de fel de mesaje de la Iisus şi sfârşesc prin a se sinucide. Aud că în America aceste evenimente se petrec zi de zi. Chiar acum povestea cineva care a venit de curând de acolo !
- Radu, aici ai vrut să ajungi? Ce uşor influenţabil eşti! Tu accepţi mai repede părerea lumii, decât Dreptatea şi Adevărul care vin de la Dumnezeu? Dar aceştia care se sinucid nu sunt fraţi cu Iisus, slujesc lui mamona. Şi Iuda Iscarioteanul, posibil c-ar fi fost iertat până la urmă de Iisus, dacă nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea este ultimul păcat greu pe care l-ar mai putea face omul. Sinuciderea e un păcat de moarte:
‘’Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă. Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care i le-am cerut. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte ; nu zic să se roage şi pentru acela. (l.Ioan 5 ;14, 15 ,16.)
Iată, un păcat de moarte este sinuciderea, pentru care nu trebuie să te rogi, dar şi când alergi cu candela ta după ulei la negustori streini precum cele cinci fecioare din pilda Mântuitorului este tot un păcat de moarte. Iată şi pentru unul şi pentru celălalt, nu-ţi dă voie Legea să te rogi. Aşa au hotărât şi Sfinţii noştri părinţi de demult (Pedalionul). Nici a zice pentru ei un: ‘’Dumnezeu să-i ierte!’’ nu îngăduie Dumnezeu. Deci are şi satana rolul lui, e firesc, nu ? A luptat, a câştigat destul teren, şi luptă şi el pe căile lui strâmbe să mai prindă încă multe suflete căzute în neascultare! Dumnezeu trimite acest Mesaj acum către noi, cei care am păstrat neştirbită credinţa, să fim tari în această luptă, cu acest viclean vrăjmaş al omului. Toţi să ne mântuim, toţi suntem lucrul mâinilor Sale, chiar dacă de acum ispitele vor veni peste noi, foarte mari şi foarte grele.
‘’Şi am văzut apoi alt înger care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul.
Zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor.’’ (Apoc.14 ; 6,7).
- Eu cred în Dumnezeu la fel ca tine, Sofia! Îl iubesc la fel de mult, dar… sincer iţi mărturisesc, oamenii nu vor crede nimic din ceea ce încerci tu să le explici, te vor dispreţui... ai să vezi! Şi... din nou deprimată, dezamăgită, punând atât suflet, ai să suferi !
- Sărman Bătrân Noe, insultat, batjocorit, cât trebuie să fi suferit şi el!? Iată cât de mult îi era şi lui milă, şi el iubea pe cei din neamul lui, şi probabil chiar pe toată omenirea ca şi mine, chemându-i mereu în corabia mântuirii. Cuvintele lui Dumnezeu, grăite către Noe, avertizările, mesajul care-i dădea lumii şansa de salvare erau percepute mai de grabă ca o degradare mentală a lui Noe şi nicidecum nu constituiau un motiv de a renunţa la fărădelegile şi poftele lor pământeşti.
’’Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18 ; 8).
- Toţi Sfinţii au fost nebuni în ochii lumii, Radu! Cuvintele Scripturii sunt clare. Şi despre lisus a zis mulţimea: ’’Acum am cunoscut că ai demon. (Ioan 8; 52). Şi cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea.’’(Ioan 7 ;12)
Aceeaşi ‘’amăgire‘’ văd mulţi acum în acest mesaj, mulţi zic ‘’pământul a fost de milioane de ani şi va mai fi milioane de ani’’. Nu-mi place să judec viaţa nimănui, dar... un mâine poate va fi prea târziu.
Eu, din orânduirea Celui de Sus va trebui să conştientizez tot poporul, pe toţi fraţii mei ortodocşi, apoi fiecare îşi va decide singur soarta, îşi va urma fiecare calea pe care va voi să meargă de acum înainte:
“EU SUNT CALEA , EU SUNT ADEVĂRUL, EU SUNT VIAŢA!”
Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar... Adevărat, adevărat zic vouă: EU SUNT UŞA OILOR . (Ioan 9 ;10)
- Sfinţii Părinţi de demult ne-au prevestit, şi acum vremurile acestea le trăim: ‘’Fraţii Părinţi ai Schitului au prorocit pentru neamul cel de pe urmă’’:
- Ce am lucrat noi? ziceau ei şi răspunzând unul din ei mai mare cu viaţa şi cu numele ‘’Ava Isarion’’ a zis:’’
- Noi, poruncile lui Dumnezeu le-am făcut! Şi răspunzând fraţii au zis:
- Dar cei după noi?... Oare ce vor face? Şi a zis:
- Vor să vină la jumătatea lucrului nostru! Si au zis fraţii:
- Dar cei după dânşii, ce? A zis Ava Isarion:
- Nu au nicidecum ‘’lucru’’ cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să vină lor ‘’ispită’’ mare. Şi cei ce se vor afla ’’lămuriţi’’ în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi de cât părinţii noştri se vor afla!?!’’... (Patericul. Viaţa Sf. Isarion)
“Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi ?” (Luca 12 ;13)
Dar să ne punem întrebarea fiecare, oare nu s-au împlinit aceaste proorocii ale Sfinţilor Părinţi?… Dar ce ispite mari întâmpină fiii şi fiicele noastre azi? Oare ce vedem noi la televizor?!
“O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi, ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru!”
Pe canalele televiziunii, la multele emisiuni, se anunţă că viaţa femeii e in mare pericol? Peste 50%, dintre femei au cancer mamar sau uterin! În anul 2005, s-au estimat la 5000 de copii debili mintal, (handicapaţi). În 2006, s-a dublat numărul lor! Şi iar: 140.000 de cununii şi 130.000 de divorţuri !
«Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt nicio plăcere pentru sărbătorile voastre» (Amos. 5 ;21 )
O altă statistică făcută la un spital din Bucureşti anunţă că «600 de copii» s-au sinucis într-un timp foarte scurt. Oare care este cifra celor care trăiesc în indiferenţă şi nepăsare faţă de Dumnezeu? Ce ne ameninţă Sfânta Scriptură? ‘’Plata păcatului este moartea !’’ Dar în loc să ne apropiem de ‘’Porunci’’, mass-media mustră mamele zicând: ’’Apropiaţi-vă mai mult de fiicele (fecioarele) voastre, mamelor!? Voi cumpăraţi-le prezervativele. Aşezaţi-le pe noptiera lor şi sfătuiţi-le să le folosească. SIDA şi foarte multe boli care circulă în lume sunt combătute numai prin acest grad de civilizaţie!’’ Iată cum acest val nimicitor le împinge dintr-un păcat mare în alt păcat şi mai mare - uciderea de prunci, după cum vedem, de bună seamă.
Oare ne-am încurcat în prea multă ştiinţă şi ne întrebăm de unde ne vin bolile ?! Iată ce ne pune în faţă Legea lui Dumnezeu:
’’Apoi să jure preotul femeia şi să-i zică: Dacă n-a dormit nimeni cu tine şi tu nu te-ai spurcat şi n-ai călcat credincioşia către bărbatul tău, nevătămată să fii de această apă amară care aduce blestem. Iar de te-ai abătut, fiind măritată, şi te-ai spurcat, de a dormit cineva cu tine, afară de bărbatul tău, atunci să dea Domnul să fii de blestem şi de ocară în poporul tău. Să facă Domnul ca sânul tău să cadă şi să se umfle pântecele tău’’ (Numerii 5 ; 19,20,21.)
‘’Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurilor lor între ei… Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.
Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.’’ (Rom. 1 ;22… 26).
În vremurile noastre de acum, mai circulă o pilulă ucigătoare de suflet: “Viaţa e ca în junglă, învinge cel mai tare şi scapă cine poate!’’ Dar ... Dumnezeu ne răspunde: “Şi omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fară de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor. Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei.’’ (Ps.48 ;12).
Deci, iată, bărbate, noi, oamenii de astăzi, generaţia cea de pe urmă, cei de la sfârşitul veacurilor, cum au anunţat Sfinţii Părinţi, încă din vremurile de demult, suntem plini de aventură şi pe satana nimic nu-l va împiedica să ne distrugă. Eu trebuie să le fac cunoscut acum acest mare Adevăr, venit din Lumina Adevărului Ceresc!
DUMNEZEU a grăit, martoră sunt eu, SOFIA, despre acest Plan al Său de viitor : UITE CE AM DE GÂND SĂ FAC, PĂMÂNT NOU ŞI LUME NOUĂ. Ignorând prezenţa şi graiul Lui, fiecare va da socoteală la Ziua Judecăţii de fărădelegile sale!
“Şi le-a răspuns Iisus şi a zis: Invăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine”. (Ioan 7 ;16)
“Şi mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi!”.(Marcu 10 ; 31). ‘’Dar mă tem că nu cumva precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea in Hristos’’( ll Cor.11-3.)
Dacă Preaînaltul Dumnezeu ar fi făcut această «minune dumnezeiască» din nou, tot în neamul acela care pretinde de mii de ani încoace că numai el este ‘’poporul ales’’ ce mare tulburare ar mai fi fost pe Pământ! (Să nu uităm caricaturile … TV… Mass-Media).
‘’Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă ; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi…Căci pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.’’(llCorint. 5; 17…21).
“Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer ? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-ar fi făcut în tine, ar fi rămas până astăzi’’. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie. (Matei 11 ;23,24.)
Neobositul Apostol Pavel, încă de acum două mii de ani alerga prin toate uliţele, prin toate cetăţile, cu un toiag şi o traistă în spate şi cu sandalele rupte, sperând că va creştina toate sufletele. Au trecut mii de ani, şi iată omenirea e fărâmiţată şi mai rău. Unele informaţii spun :‘’Unul Trup Biserica lui Hristos’’ e fărâmiţată în circa 800 de părticele! Şi continuă să fie sfârtecat de vrăjmaşul ‘’diavol’’!
Sf.Pavel este un frumos exemplu pentru noi. Ce ne rămâne de făcut ? Poate… timpul nostru va fi mult mai scurt, sandalele nici nu se vor rupe, toiag şi traistă nu ne vom lua, că nici nu vom flămânzi pe cale, până ce se vor ivi zorile dimineţii! Unii dintre noi zic: Sfânta Scriptură este încheiată! Atunci rupem filele Apocalipsei? Şi urmarea?!
’’Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta. Iar de va scoate cineva din cuvintele acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta.’’ (Apoc.22 ;18,19.)
Drept pildă noi să nu facem parte dintre aceia despre care Scriptura zice: ‘’Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului’’ (llTim.3 ;7).
- Sofia, ştiu că tu iubeşti cu inimă curată pe toti fraţii noştri ortodocşi, crezi că-i poţi uni in rugăciune, pe toţi ca pe un singur trup al Mântuitorului cum zici că aceasta e voia Lui?
- Da! Sunt sigură că acest popor va răspunde chemării lui Hristos. Sunt sigură că aceste oi vor cunoaşte glasul Celui după care trebuie să meargă, vrând să-şi salveze sufletul de la infernul groazei şi al întunericului cel mai de la miazănoapte :
’’Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi posti până seara, posteşte măcar să nu te saturi. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu fi zelos în rău. Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi, bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina… De nu te linişteşti cu inima linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. De nu eşti curat în inima ta, măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el…
De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…
Iată, frate, îndemnul meu : mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume’’. (Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul, Filocalia, 10).
- Iată, Radu, îndemnurile Sfinţilor Părinţi nu sunt imposibil de realizat.
- Sofia, oamenii încă nu realizează în ce vremuri trăim. Au venit minciuna, viclenia, a venit lepădarea de credinţă… ispitele… Toate acestea au fost crezute, acum când vine Adevărul, nu-l mai crede nimeni, fiindcă oamenii sfidează şi pe cei ce le vor binele! Mulţi confundă, zicând :’’E politică, frate !’’
‘’Chiar când păcătuim, ai tăi suntem, noi cei ce cunoaştem puterea Ta, dar nu vom păcătui, ştiind bine că suntem din numărul celor număraţi ai Tăi.’’ ( Înţ. Solomon 15 ; 2.)
- Iată, Radu, explicaţiile şi implicaţiile oamenilor de astăzi, iată cursele si vicleşugurile blestematului diavol. Deci, lasă-mă să le fac cunoscut şi fraţilor mei. Dacă astăzi Bunul Dumnezeu le mai dă o ’’şansă’’ oamenilor, atunci omul e dator să audă, să cunoască, să înţeleagă că există două forţe, două puteri. Ori slujesc lui Dumnezeu, mergând în ‘’Patria Fericirii’’, ori slujesc lui satana, lui mamona, mergând în ‘’focul cel nestins, unde e plânsul şi scrâşnirea dinţilor’’.
"Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi şi va culege din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelege. Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă" (Matei 13- 41,43).
Sofia încerca din greu să-l facă pe Radu s-o înţeleagă, pentru că prima prioritate era el. Radu trebuia negreşit să treacă la smerenie şi mai ales nădejdea la care eram invitaţi să participăm cu toţii la: ‘’Cina nunţii Mielului’’. Însă cel întunecat mereu îl războia, aducându-i în suflet îndoiala, neîncrederea şi suspiciunea.
Bineînţeles că el se lovise de atâtea ori de argumente concrete, de-a lungul vremii, primindu-le ca din marea Lui Bunătate, dar îi venea foarte greu să creadă acum că un Dumnezeu Creator, Atotputernic şi atât de Slăvit, ar fi coborât din Măreţia Sa, să dea mâna cu un sărman de suflet ca el. Avea perfectă dreptate, dar voia lui Dumnezeu a fost să vină la sluga cea mai păcătoasă, cea mai de jos, ca să arate lumii întregi că chiar şi cei mai păcătoşi au şansa să se ridice din păcat, fiind iertaţi în nemărginita Lui bunătate. Sigur că având astăzi această grea încercare, ca şi multe altele, de alfel, făcea parte tot din mântuirea sufletului său.
Amândoi întoarseră privirea spre jumătatea degetului ce zăcea pe ţărâna de lângă tăietorul de lemne. Radu se îngreţoşă privindu-l cu dezgust.
- Oare tot aşa ne vom privi şi trupul când vom pleca din el? Mi se strânge inima, văzându-l ca pe o bucată de carne ce merită acum, s-o arunc la câinele din lanţ.
- E o lecţie dură, Radu! Când vei părăsi pământul acesta negreşit că vei spune trupului văzându-l rămas fără putere: poate să te mănânce şi câinii, sau putrezeşte unde vrei nu-mi mai eşti de nici un folos. Mi-ai îmbrăcat sufletul cât am călătorit prin lume, dar acum sunt foarte fericit că am scăpat de tine! Acum sunt altă fiinţă, în duh şi adevăr, sunt un fiu ceresc, frate cu Domnul meu Iisus, sunt un moştean al Raiului intrat in fericirea necuprinsă a veşniciei. Nimeni şi nimic nu mă mai alungă din bucuriile Stăpânului meu.
- Da, Sofia, nu greşeşti gândind astfel. Ştii ce dizgraţie simt pentru el în inima mea? Un fior rece îmi umblă prin tot corpul privindu-l. În nici un caz nu voi mai întina ziua de odihnă.
- Atunci e adevărat că sfântă şi dreaptă e Sfânta Scriptură. "Sunt şi trupuri cereşti sunt şi trupuri pământeşti: dar alta e slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi că unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu: o spun spre ruşinea voastră" (lCorin15 ; 34, 40, 42).
Slavă şi mărire Celui Atotputernic, Părintele nostru Creator. Slavă îndelung răbdării Sale întru bunătatea Sa, orânduind lumea aşa, încât să ne obişnuim a suferi unii pentru alţii, a ne mângâia, a ne ajuta şi a ne învăţa între noi, a merge pe urmele Sfinţilor Săi. Dar, vai! Sfinţii şi prietenii Tăi, Doamne, cât au trăit în lumea aceasta! Ţi-au slujit flămânzi şi însetaţi, goi şi în priveghere, în rugă şi în nenumărate prigoniri şi ocări. Câte necazuri au pătimit toţi cei ce-au vrut a merge după Învăţătorul lor. Câtă lepădare de sine şi câte chinuri trupeşti! Câte ispite grele şi nesfârşite suferinţe au îndurat ei! De câte ori i-a ispitit vrăjmaşul, biruindu-l prin rugăciuni fierbinţi către Domnul?
Ducând o luptă necurmată împotriva patimilor trupeşti, ei au căpătat în schimb ‘’desăvârşirea sufletească.’’ Iată, acest nor de mărturii ne îndeamnă şi pe noi, azi, să apucăm pe drumul ce duce la desăvârşirea şi sfinţenia acestor oameni, care, luptându-se cu atâta curaj, au călcat lumea în picioare, murind pentru Hristos.
Iată, Doamne şi Dumnezeul nostru, văzând noi pildele lor, să ne străduim a ne lua şi noi ’’Crucea’’, învăţând cu adâncă smerenie şi supunere oarbă să călcăm şi noi pe urmele Sfinţilor Tăi.
Tu astăzi ne spui să ne curăţim, astfel încât să putem intra pe poarta cea strâmtă: "Că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce la Hristos".
Dar cum ne vom curăţi noi oare, aflându-ne atât de necuraţi? Dac-am avea cel puţin ‘’Apa Iordanului’’ mai aproape, să putem merge ca leprosul să ne spălăm în ea, ce uşor ne-ar fi!
Sau dacă ne-ai unge ochii sufletului nostru cu tină, amestecată cu saliva Ta, să ne putem vedea casa sufletului nostru curată, luminată şi descătuşată de atâtea păcate lumeşti, ce locuiesc aici cu atâta împovărare.
Dacă ne-ai arunca Tu în ‘’Lacul Vitezda’’ să ne speli, ieşind noi de-acolo neîntinaţi... Însă păcatele noastre sunt mult prea mari. Tu ai încins cuptorul nelegiuirii, cu mulţi cărbuni aprinşi, să ne topesti în el toate fărădelegile noastre! Voiesti un singur ‘’trup’’ al Tău, un ‘’prunc nou născut’’. Multora, nu le convin o «naştere din nou», dar, vrem, nu vrem, Tu ne cercetezi in apa încercărilor, ne priveşti de sus cum ne luptăm cu valurile vieţii gata să ne afundăm, strigând şi noi ca Sfinţii Apostoli :
‘’Invăţătorule, Invăţătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul si valul apei şi s-a făcut linişte. Si le-a zis: Unde este credinţa voastră ?!’’(Luca.8 ;23,24)
*
* *
Când gândurile acestea tulburi începeau să se limpezească, Harul lui Dumnezeu plutea pe deasupra celor doi, îndemnându-i să facă făgăduinţe lui Dumnezeu şi să le împlinească. În decursul atâtor ani, Domnul Iisus le dăduse atâtea lecţii dure, ca de fiecare dată să înveţe Cuvântul, ce stă scris cu litere de aur în Dumnezeieştile Scripturi. Ei nu trebuiau numai să-L citească. Iisus îmbina atât de armonios teoria cu practica, împletind atât de frumos mărturiile din Sfânta Evanghelie cu îndemnul la ascultare şi supunere.
Din nou acum, în visul adânc al unei nopţi, Iisus vine, dar nu pe spatele mânzului unei asine, cum procedase la ‘’Intrarea în Ierusalim’’, ci cu un asin pe care-L biciuia, ţinându-l de o sfoară lungă. Sofia se văzu deodată urcând pe o cărare spre adâncul întunecat al unei păduri, spre vârful unui munte înalt. De o parte şi de alta se întindeau două văi, două râpi prăpăstioase şi întunecate. Dar se mira de urmele imprimate în tina aceea de pe potecuţa foarte strâmtă. Erau tălpile unor picioare desculţe, ale altor oameni care merseseră pe aici cu mult mai înainte decât ea. Se întrebă mirată:
- Cine o fi mers pe această potecuţă? Şi de ce? Unde-o fi ajuns? Ce curiozitate l-a împins în mijlocul acestei păduri atât de umbroase?
Dar nu-şi punea intrebarea: “eu, ce caut pe aici?”
Privind încântată la picioarele ei, se văzu şi pe ea tot desculţă. Privind in spatele ei, vedea si urmele picioarelor ei, printre celelalte urme care mai erau. Deodată desişul pădurii se rări puţin în dreapta sa, făcând loc unei poieniţe cu iarbă şi flori albe .
În mijlocul acestei poieniţe, Iisus mâna un asin legat cu o sfoară, ce purta pe spate o cruce mare, neagră şi grea. El stătea în centru, iar asinul, înconjura această poieniţă rotundă, fugind galop pe marginile ei. Iisus avea un bici în mână, El biciuia asinul, dar fără să-l atingă. Deja distanţa era foarte mare între asin şi Iisus.
Imediat ce Sofia ajunse în dreptul acestei poieniţe, asinul se opri. Lepădându-i-se de pe cap căpăstrul cu sfoara, o luă înainte cu paşi domoli urcând potecuţa în spatele ei. Sofia întoarse capul şi-l privi. Asinul mergea blând şi supus, cu capul aproape de umărul drept, însă pe spinarea lui, tot mai era atârnată Crucea atât de mare şi grea. Iisus, puţin ameninţător, i-a zis:
’’Vezi? N-a vrut să ţi-o ia înainte! Întâi tu şi Crucea după tine!’’
Urcând tot mai sus, din nou întunericul acoperea pădurea tot mai mult. Inima Sofiei, acum grăbindu-şi pulsul, sesiză o durere apăsătoare. Cu asinul lângă umărul ei, se simţi deodată foarte speriată şi singură. Lacrimile începuseră să-i inunde obrajii. Dar, ca o lumină strălucitoare ce venea din înaltul cărării, Iisus reapăru din nou, zicând:
- De ce plângi? Nu mai plânge! Nu eşti singură. Nu sunt Eu cu tine?!... şi iar dispăru.
Aceste şoapte le auzi în urechile ei şi Sofia se trezi, era orele două noaptea. Învăluită în atâta mister, nu înţelegea ce vrea Iisus de la ea. Nu înţelegea ce înseamnă această Cruce!
Din nou lacrimile o inundară, zicându-şi: ’’Iisuse, Mântuitorule, Domnul şi Dumnezeul meu, sunt ca o boabă de nisip, sunt ca o frunză căzută pe pământ, uscată şi neputincioasă. Ai venit acum, în toată strălucirea Ta şi acum ai făgăduit că nu mă vei mai părăsi. Dar m-ai părăsit ! Aveam atâtea lucruri neclare în mintea mea să Ti le spun, să Te întreb şi Tu să-mi răspunzi că eu nu pot cunoaşte adevăratul sens şi scop pentru care Le-ai făcut cunoscute mie aceste lucruri! Vreau ca Lumina Ta să strălucească şi să lumineze întunericul minţii mele. Vreau faţă către faţă. Vreau eu să Te întreb, şi Tu să-mi răspunzi. Dar pleci prea departe de mine şi Te revăd, după prea multă vreme. Ai plecat lăsându-mi Crucea şi aceste scurte fraze greu de înţeles. E dureros când nu ştiu ce mă aşteaptă! Cine sunt eu ca să Te descoperi în faţa mea, cu atâtea taine? Nu înţeleg nimic şi nu pot face nimic pentru Tine? Dulcele meu, Iisus, am încercat să spun fraţilor mei ‘’Planul Tău de viitor’’ dar n-am cuvinte de convingere. N-am gura Sfântului Ioan Gură de Aur, să mă creadă. De când le tot spun, Bunule! Mi s-au închis toate uşile in faţă şi dincolo de uşi au rămas inimi tot reci şi nepăsătoare !
Sofia, speriată de atâtea încercări, vedea în această Cruce un înspăimântător drum, deşi nu-şi încovoiase încă trupul sub povara ei. Domnul ei, Bunul Mântuitor, a avut grijă să-i dea şi asinul. Doamne! Se frământa îndurerată în tăcerea nopţii mărturisindu-şi neputinţele. Oare cui să-i destăinuiască frământările acestea, pe umărul cui să se plângă şi să-şi plece capul ?! Credea că Iisus chiar n-o mai aude.
De multe ori împărtăşise aceste mari Taine, Părintelui, Duhovnicului ei, însă nici Sfinţia sa nu i-a dat niciun răspuns. Căzu într-o boală foarte grea pe care mai mulţi doctori n-au putut-o diagnostica precis. Sofia pierdu orice speranţă. Cui să se mai destăinuiască? Durerea care o apăsa pe inimă deveni şi mai insuportabilă. Căuta neapărat un om luminat, o minte înţeleaptă care să-i dea un sfat. Căuta un părinte desăvârşit care să-i dezlege toate tainele acestea. Cineva urma să meargă cu maşina la Mânăstirea Crasna, ocazie care îi redădu speranţa de a descoperi în cale învăţătorul de care avea mare nevoie. Ajunseseră însă prea târziu, slujba era pe sfârşite, iar stareţul mânăstirii se urcă într-o maşină pentru a pleca la Bucureşti, la Patriarhie. Era aşteptat de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Gândea ea acum: “Ce ocazie bună aş avea să merg şi eu la Prea Fericitul nostru Părinte, Oh! Mi-aş linişti sufletul încătuşat şi împovărat de atâtea încercări. M-ar ajuta să înţeleg aceste Taine, n-aş mai avea atâtea nedumeriri. I-aş explica ce Dumnezeu mare, frumos şi bun a coborât deasupra României noastre şi ce Planuri mari are cu noi Românii!
Rămasă pe gânduri, văzu că era gata să-l piardă pe părintele stareţ şi, luând-o la fugă după dânsul, insistă:
- Sfânt părinte, ştiţi... eu... am văzut pe Dumnezeu... Aşa de frumos!... Aşa de mare… cât răsăritul... şi a zis...
Părintele, prea grăbit, i-a răspuns scurt şi concis:
- Eu sunt de la vârsta de unsprezece ani în mânăstire şi nu L-am văzut pe Dumnezeu şi tu vii din lume şi spui că L-ai văzut pe Dumnezeu?!...
Un fior i-a străbătut tot corpul, iar o gheară i-a cuprins inima îndurerată. Părintele avea dreptate şi parcă cu un cuţit răsucit pe rană îi adânci şi mai mult suferinţele. Ce mult ar fi dorit să poată da iar timpul înapoi, să-i poată explica cu deamănuntul, că nu despre păcate i-a vorbit Dumnezeu, ci EL a făcut un NOU LEGĂMÂNT cu noi ROMÂNIA, dar era prea târziu. părintele stareţ plecase. Şi-a dat seama că a înţeles exact ceea ce nu trebuia. Ea venise aici tocmai pentru nedumerirea ei, nicidecum să se laude cu sfinţenia ei! Avea multe de întrebat, şi mai multe de învătat şi nu mai avea Duhovnic. Ea încă nu putea pătrunde ’’Adâncul Judecăţii Lui Dumnezeu’’. I se întâmplaseră atâtea lucruri greu de dezlegat pentru mintea ei neputincioasă. Satana e mai tot timpul prin apropiere, o pândeşte neîncetat ca pe sămânţa cazută pe cale, dorind să-i ciugulească repede rodul, înainte de a prinde cumva vreo rădăcină pe pământ. Dar vorba românului cea după urmă: "Graba strică treaba". Dânsul s-a grăbit, iar ea n-a fost în stare să se facă înţeleasă.
Două lacrimi se rostogoleau acum pe obrajii ei, din ochii ce priveau larg deschişi după părintele stareţ. Dar drumul n-a fost făcut în zadar. Într-adevăr astăzi ea pricepu că Harul Sfânt s-a revărsat din belşug în mintea ei. Aici şi acum, a primit o lecţie dură, începu să gândească mult mai limpede. Văzu acum o uşă larg deschisă pentru unii, iar pentru alţii, un drum foarte anevoios. Cunoscu acum două categorii de oameni, două căi diferite.
Prima era cea din care făcea parte şi acest părinte stareţ şi cei ca el, care prin foşnetul hainelor, fără glas şi fără zgomot de cuvinte împrăştiau în jur prezenţa Celui Atotputernic, Atotcreator, Atotîndurător Milostiv Dumnezeu. A celor care în smerenie şi ascultare încă din fragedă pruncie, au îmbrăţişat calea ce urcă tot mai sus spre Poarta Nemuririi, Slăvindu-L în cântări şi psalmi, în laude duhovniceşti pe Iisus Domnul şi Învăţătorul lor. (Colos.3-16).
Sfinţit, săvârşind Sfintele Taine, aduce dumnezeiască jertfă Mântuitorului, chiar prin însăşi viaţa sa fără prihană. Îmbrăcat în sfintele veşminte, el ţine locul lui Iisus Hristos, şi e chemat să aducă rugăciuni lui Dumnezeu cu smerenie şi cu evlavie, pentru el şi pentru întregul norod.
În faţă şi în spate, el poartă semnul Crucii Mântuitorului, pentru ca neîncetat să-şi aducă aminte de patima Lui. Crucea din faţă trebuie să-i arate urmele lui Iisus Hristos şi să-l îndemne să-L urmeze. Crucea din spate îl va învăţa să rabde fără cârtire pentru Dumnezeu, toate relele ce-i vor veni pe pământ. Când priveşte în faţă să-şi plângă păcatele sale, când priveşte în spate să-i pară rău de greşelile altora şi să-şi aducă aminte că e mijlocitor între Dumnezeu şi omul păcătos. Să nu înceteze cu rugăciunile şi cu sfintele jertfe până ce nu va dobândi milă şi Har.
Când preotul săvârşeşte sfânta jertfă, el aduce laude lui Dumnezeu, bucurie îngerilor, întăreşte Biserica, dă ajutor celor vii şi odihnă celor morţi şi se face părtaş tuturor bunătăţilor cereşti din ogorul Domnului.
Cel din a doua categorie este cel ce trudeşte din zori şi până în seară pe ogorul vieţii lui. Ogorul e plin de gropi si bolovani, de ciulini şi spini înţepători. Acest sărman nefericit îşi ia cu el tovarăşa de viaţă, încercând să sape şi să niveleze în grădina vieţii, crezând că aceasta e suprema împlinire pe Pământ. Reuşind în parte să-şi lucreze pământul, numără şi socoteşte şi adună, plantând în urmă un copăcel sau doi. Muncesc din greu pământul arid, secetos, izvorul curgător e încă prea departe. Implicaţi în această aventură, cară apă zi de zi, seară de seară, să ude ce-au sădit. Dar nu ştiu să altoiască pomul sau pomii şi nu-i curăţă la timp de crengile neroditoare. La bătrâneţe însă se trezesc cum pomii lor dau aguride în loc de roade dulci. E târziu ca s-o mai ia de la capăt. Dacă n-au împletit în truda lor şi cântările duhovniceşti tăind cu sapa mărăcinii şi cântând Psaltirea, chemând în fiecare zi pe Dumnezeu Cuvântul, pe Învăţătorul lor, văd cum şi-au irosit viaţa în zadar. Induşi în eroare au căzut victimă ideilor îndrăzneţe, ispitelor periculoase, măsurându-şi forţa energiei după planul altor evoluţii aparente ale umanităţii, împotriva realităţii, împotriva cuvântului din Lege.
‘’Dar vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună să luptăm noi toţi în rugăciuni către Domnul’’. (Sf.Pavel către Romani)
* * *
23 Aprilie,
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.
Împreună cu acelaşi binefăcător cu care am mers şi la Mânăstirea Crasna, astăzi am mers la hram, la Biserica “Sfântul Gheorghe cel Nou’’, Ploieşti, unde oficia slujba părintele preot Leon.
Aici participa la oficierea slujbei şi Înalt Preasfinţitul Episcop Roman Ialomiţeanul. În predica de la sfârşitul slujbei, părintele lăudă viaţa Sfântului Gheorghe, dar fiind peste puţine zile şi Învierea Domnului Iisus, îndemnă şi chemă pe enoriaşii săi să vină degrabă, luând parte la masa lui Iisus, unde se frânge Trupul şi Sângele Său spre iertarea păcatelor. În predica sa, Părintele ţinu să-i mai dojenească puţin pe enoriaşii săi:
- Iubiţi credincioşi, am datoria la spovedit să întreb: de când nu te-ai mai împărtăşit, de când nu te-ai mai spovedit? Unii spun de la Paştele celălalt, alţii spun de acum doi ani, alţii de acum cinci ani, iar alţii spun de acum 20 de ani.
Iubiţi credincioşi, dacă de acum 20 de ani n-aţi mai fi spălat cămaşa de pe dumneavoastră, dacă de acum 20 de ani n-aţi mai fi schimbat aşternutul în care dormiţi, cum ar arăta? Dar oare sufletul dumneavoastră nespălat de atâta vreme, cum vă închipuiţi că arată? Grăbiţi-vă, iubiţi credincioşi, iubite surori şi iubiţi fraţi, să vă spălaţi sufletul întinat de atâtea păcate, că Iisus Domnul nostru Mântuitor ne aşteaptă, ne cheamă neîncetat: "Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mană şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac. Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53).
După această frumoasă predică, la fel ca “pâine şi apă pentru suflet” Înalt Prea Sfinţitul Episcop Roman Ialomiţeanul îşi făcea loc prin mulţime, binecuvântând pe toţi, însemnându-i cu semnul Sfintei Cruci pe frunţile lor. Sofia şi Radu îşi plecară şi ei capetele să-i binecuvinteze. Dar iată, lucrarea Duhului Sfânt o îndemnă, cum a mai purces de atâtea ori cu viaţa ei, să alerge după Prea Sfinţitul, în casa părintelui Leon, care se afla faţă în faţă cu Sfânta Biserică. Prea Sfinţia sa era urmat de doamna preoteasă şi de fiii săi.
În scurte cuvinte, Sofia îi destăinui Sfântului Slava şi Măreţia Celui ce i s-a arătat în Răsăritul cel de sus. Sfântul din nou o binecuvântă şi îi răspunse: "Tu să scrii o carte, să scrii ce ai văzut... ce ai auzit. Adevărul şi numai Adevărul să scrii".
Sofia se retrase speriată şi plecă murmurând: ’’Să scriu o carte ... să scriu Adevărul!? O... În ce situaţie dificilă m-am băgat? Doamne… dar nu e de glumit! Din nou pripită, cum de fapt aşa şi sunt, m-am emoţionat fară să-i explic, că de fapt nu am darul... Nu acesta a fost visul meu de o viaţă, acum e prea târziu… Nu! Nu se poate, e imposibil şi… nu am pană de iscusit scriitor, ca să scriu acest frumos şi atât de miraculos Adevăr. Acest atât de măreţ şi încântător tablou ce a apărut pe pământul României noastre. O! Nu sunt eu persoana potrivită, Iisuse… Doamne, la fel ca Sfântul Petru, îmi vine să te rog: ”Ieşi de la mine, Domnul meu, că om păcătos sunt eu şi nu sunt vrednic să intri în casa mea’’. Nu! Niciodată nu voi putea scrie eu o carte!
Şi… totuşi... dacă Sfântul… poate… mă va ajuta?1... Ca o vrajă dulce şi plăcută, toate grijile din inimă se spulberaseră, eliberându-se de toată suferinţa.
Îşi zise acum. ‘’Da… am văzut în ochii Sfântului ochii lui Iisus şi cum pot să-i ies din ascultare? Ce bine că am dat de Sfinţia Sa, ce fericită sunt! Of, Doamne, acum am şi eu un învăţător de la care să primesc un sfat bun, o îndrumare. Mulţumesc, Iisuse, mulţumesc! Acum cred că acea Cruce nu va sta numai în spatele meu! De fapt nimic n-am priceput... crucea era pe spatele asinului, iar el era obligat de Iisus să mă urmeze. Chiar m-a atenţionat: «Întâi tu şi asinul după tine!»
Bucuria aceasta atât de mare a fost doar o amăgire. La scurt timp, dorind să meargă la Prea Sfinţitul, Sofia auzi că a trecut în Odihna Cea de Sus, fiind răpit la Patria Cerească. Lacrimile curgeau pe obraz şi înălţând ochii la Iisus Mântuitorul, a murmurat din nou: Doamne, am rămas iar singură pe pământ? Oare, dacă Prea Sfinţitul nu mai este ca să mă ajute, mai scriu cartea? Vai… dar sunt eu oare dezlegată de acest canon? "Să scrii o carte, să scrii tot ce ai văzut, tot ce ai auzit”. Da… cu siguranţă sunt… nu voi mai scrie cartea!
Când această linişte pusese stăpânire pe gândurile ei, şi când Sofia dorea mai mult ca oricând să nu se implice în coli albe de hârtie şi creion, un alt vis o tulbură profund.
Dormea cu faţa în sus, fiind singură în noapte. Deodată, se văzu pe sine în două ipostaze. Se rupse în două: una, rămasă pe pat dormind în somnul adânc al nopţii, iar cealaltă desprinsă, plutea uşoară pe deasupra. Urca în sus, trecând prin tavanul casei, ca şi cum n-ar fi fost. Urcând mereu şi privind în jos vedea totul clar: pământul cu câmpii, munţi, văi şi ape. Într-o clipă a ajuns pe un alt pământ. Se opri pe un mal înalt, iar în faţa ochilor ei zări o vale mare în care se afla o mulţime imensă de oameni, bărbaţi, copii şi femei. Nu-i plăcea unde se află, oamenii din jur manifestau o stare de nelinişte, teamă. Suspicioşi, aşteptau parcă o sentinţă ce trebuia dată încă de mult timp şi întârzie. În faţa ei, pe celălalt mal înalt, se aflau nişte porţi foarte frumoase, înalte, din lemn ceruit, parcă lucrate în filigran, ca aurul, cu modele şi sculpturi împărăteşti. Uşile se vedeau a fi ferecate, neintrând şi neieşind nimeni pe ele. În această frământare a mulţimii, s-a făcut deodată o linişte deplină. Nu ştiu cum, şi nici cine a adus în mijlocul mulţimii, o Sfântă Icoană cu Iisus Hristos, în care era pictat Mântuitorul, cu mâinile legate, îmbrăcat în mantie roşie, iar pe cap cununa de spini ce-i sângera pe faţă. Lângă umărul stâng trestia cu buretele plin cu oţet, pe care i-L dăduseră cruzii farisei să-L bea. Sfânta Icoană avea circa 1 metru înălţime şi 60 centimetri lăţime. Toată lumea privea uimită la această Icoană, în timp ce pe deasupra porţilor se plimba Duhul lui Dumnezeu, zicând:
‘’Hai, îndrăzniţi! Cei ce aţi sărutat picioarele Mântuitorului pe pământ, apropiaţi-vă?!’’
Rămasă sus pe mal, Sofia privea totul într-o tăcere plină de admiraţie şi mari emoţii. Dar, deodată, pe celălalt mal, în stânga porţilor, apăru Iisus Mântuitorul, îmbrăcat într-o hlamidă albă plină de frumuseţe şi strălucire. Slava şi Măreţia Lui îl arăta că El este Dumnezeu printre atâta mulţime de oameni.
Lângă Sofia, ţopăia fericită o femeie, ce venise şi ea de pe pământ parcă tot în aceleaşi momente, şi care acum îşi exprima marea ei bucurie, zicând: ‘’Am murit... Ce bine e! Ce uşoară sunt... Ce fericire! O, ce mare bucurie simt!’’
Iisus, de pe celălalt mal, îi făcu semn cu mâna Sofiei să-L urmeze. Dintr-un salt, Sofia se opri lângă El. Plecară împreună pe o potecuţă ce cobora lăsând în stânga acel mal înalt de pământ. În mod tainic înţelesese că dincolo se deschide alt tărâm, cu o altă lume, pe care nu-i era îngăduit Sofiei s-o privească. Ca o roabă umilă, supusă şi ascultătoare, fără zgomot de vorbe, îl urma pe Domnul Iisus ca şi cum El voia să-i descopere o mare taină învăluită în mister. Pe această scurtătură, de circa 50 de metri, Iisus mergea înainte, ea îl însoţea grăbită după paşii Lui domoli. Pe potecuţă întâlniră câteva femei care păreau mironosiţe, fiind foarte frumoase, încât îi umplu inima Sofiei de mare gelozie, şi o obligă să gândească în sine: ‘’Ce femei frumoase are Iisus aici, ce nevoie o fi având El de mine!?’’
Femeile arătau ca nişte prinţese ale cerului. Îl priveau pe Iisus, pline de iubire, salutându-L zâmbitoare, făcându-I plecăciune cu capul. Iisus înclină şi El capul blând şi plin de atâta graţie şi căldură sufletească. Potecuţa luă parcă sfârşit, Iisus o prinse pe Sofia cu mâna dreaptă şi zburară, mai bine zis plutiră împreună undeva în Univers, desprinzându-se de acel pământ, acel loc de unde plecaseră. Au coborât undeva, plutind lin, deasupra altei planete. Aceasta, fără să-i explice Mântuitorul, Sofia a înţeles că este chiar pământul nostru pe care îl părăsise cu ceva vreme în urmă când se desprinsese din fiinţa aceea pământeană. Era pământul nostru mare şi rotund. Sofia, cum, de fapt, era fără de înţelepciune şi prea multă pricepere, nu înţelegea scopul acestui ocol al globului pământesc şi nici nu îndrăzni să pună nici o întrebare. Nici Iisus nu-i explică nimic. Se simţea obligată să privească cu mare atenţie tot ce vedea în jurul ei. A cunoscut că acesta era globul nostru pământesc, cu ape, munţi si câmpii, dar peste el domnea un întuneric, o ceaţă densă, ce nu permitea luminii să pătrundă. Deşi, în mod tainic, ştia pe unde se află, şi putea să privească şi să deosebească ţară de ţară, continent de continent, marea uimire era, de ce pământul se afla în întunericul acela sinistru. Ciudat, îşi zise ea inconştientă de ceea ce vede : ’’Ce-o fi păţit lumea asta?!’’. La un moment dat, recunoscu că se află deasupra Munţilor Carpaţi, deasupra României noastre. Aici un singur munte cu vârful în lumină şi multă verdeaţă printre brazii înalţi, peisaj care semăna ca o oază într-un deşert, îi încântă privirea. Prin văi şi prin toată ţara, bântuia acelaşi întuneric, aceeaşi ceaţă deasă. Se întreba şi mai mirată: ’’Ce s-o fi întâmplat ?... Şi în poporul meu bântuie acelaşi întuneric ? Şi de ce numai atât de puţin soare, lumină şi verdeaţă... numai în acel munte ?’’
Plutind de mâna lui Iisus, ajunseră pe potecuţa de unde plecaseră. De data aceasta, alte femei le ţineau calea, prin iarba ce părea înaltă, de un verde crud. Printre ele, Sofia recunoscu pe Elena, mama ei, (răposată) care era şi ea tot atât de frumoasă! Pentru asta, gelozia din inima ei dispăru. Iisus o conduse din nou pe mal, tot lângă acea persoană care încă mai ţopăia fericită, văzându-se scăpată de trupul ei gras, bătran şi bolnav ce-i încătuşase sufletul atâta amar de vreme, cât trăise pe pământ. Fără să-i spună un cuvânt, îi zâmbi şi, întorcându-i spatele, Iisus din nou o părăsi. Fericita femeie, ce încă mai sălta de bucuria eliberării din închisoarea trupului pământesc, repeta aceleaşi vorbe. Sofia o privi entuziasmată, mărturisindu-i:
- Aici te bucuri atâta şi spui că e bine? Să vezi dincolo! Îi împărtăşi părerea despre câteva femei pe care le întâlnise pe potecuţa scurtă şi îngustă ce îi lăsase o impresie destul de încântătoare. Dar, ca un robot, trebuia să execute nişte ordine. Vrând, nevrând trebui să părăsească acel mediu încântător, întorcându-se acolo de unde plecase, chiar dacă nu i se mai părea plăcut. Cobora din nou prin tavanul casei unde cea de a doua ipostază a ei, încă dormea pe pat cu faţa în sus. A intrat în ea, în trupul ce-i învelise sufletul de la naşterea ei. Se scutură, înspăimântându-se de cele întâmplate. Trăi momente de mare nelinişte. Simţea ceea ce de fapt voise să-i explice persoana de la Porţile Raiului, durerea şi povara acestei vieţi pământeşti, mai mult ca oricând. Simţi că trupul fără suflet, stăera înţepenit şi nu voia să mai răspundă la comenzile creierului ei. Simţi cât e de greoaie, încremenită şi chiar îndurerată. Însfârşit se clinti din loc. Cu mare efort se luptă să se ridice, apoi căzu neajutorată pe parchet. În genunchi, cu lacrimi în ochi, cu durere în inimă, în nedumerirea aceasta, se întreba dacă a fost vis sau realitate?
Incercă să realizeze ce i se întâmplase cu această trăire dublă. Nu-şi imagina cam ce trăire a avut cea de a doua fiinţă rămasă inconştientă, fără viaţă. Interesant, îşi zise, lăsându-şi mintea pradă la tot felul de imaginaţii.
‘’La urma urmei, ce mă mai interesează stare în care a fost lăsat trupul meu, din moment ce sufletul meu valorează şi el îmbracă alt trup de o mie de ori mai valoros? Important este că iar L-am văzut pe Iisus. A fost El, aici, acum!... Bunul şi Dulcele meu Iisus, dar de ce nu mi-a explicat nimic?! Of, Bunule, nimic nu ştiu, nimic nu înţeleg... Se zbătea acum ca o pasăre cu aripile rupte, cuprinsă de nelinişte, şi atâta nedumerire, dar şi de marea bucurie şi fericire de a-L fi văzut, iar pe Iisus. În suflet se amestecau grămadă toate sentimentele: dragoste, fior, bucurie, dar şi teamă de necunoscut. Oare trebuia păstrat totul în memorie? Şi cum să mai poţi uita aşa Minune? Ce să facă ? Până unde să se înalţe cu gândul, până unde să coboare la cele pământeşti... ce are voie... sau dacă are voie să se laude cu ceea ce a primit în dar de la Cel ce împarte darurile toate pe pământ!?
Un sentiment de dragoste pentru aproapele parcă o îndemna să nu ascundă “lumina” sub obroc. Teama că-L va pierde pe Cel mai drag al ei, striga cu disperare : “Taci, fugi, ascunde-te în munţi, într-o stâncă, urmează calea pe care au mers şi Sfinţii tăi Părinţi în deşert, în chilia unde a pustnicit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, du-te la linişte”.
Orice variantă ar fi ales, ar fi fost la fel de grea. Şi în mijlocul celor dragi ca şi în pustie, conştiinţa i-ar fi pus întrebarea : “De ce Duhul a adus acea Sfântă Icoană, îndemnând mulţimea: "Hai, îndrăzniţi, apropiaţi-vă!" Şi de ce să se apropie numai cei ce au sărutat pe pământ picioarele Mântuitorului? Şi de ce nu a văzut nimic din cauza acelui întuneric ? Unde şi de ce dispăruse Lumina? Cu ce scop a venit la ea, Iisus? Ce îndatoriri îi revin ei acum ? Şi tot mereu neliniştea i-ar fi cuprins inima, cu aceste frământări sufleteşti care, ca o flacără o mistuiau în tăcere. ‘’Of! Iisuse, nici nu mustri, nici nu cerţi, nici nu mă înţelepţeşti, nu-mi dai har, minte, pricepere, dar nici nu mă părăseşti!”
Din umărul drept auzi un Glas blând şi îndurător: ’’Să scrii o carte!...’’. Acelaşi îndemn îi dăduse şi P.S. E. Roman Ialomiţeanul. Abia acum înţelegea şi visul precedent. Când Iisus mâna cu biciul acel asin în spatele Sofiei, înţelegea că această Cruce, mare şi grea ce atarna pe spatele asinului, nu era altceva decât cartea pe care trebuia s-o scrie, explicând fraţilor ei ortodocşi toate câte îi arătase Bunul Iisus.
Din nou lacrimile i se rostogoleau pe obraji, reamintindu-şi de Prea Sfinţitul Roman. ‘’Să scrii o carte!” Oare Sfinţia Sa era văzător cu duhul? Iată că Dumnezeu, când are de transmis o lucrare pe pământ, se foloseşte de slujitorii Săi.
Ideea că Iisus va fi cu ea o mai consolă puţin şi luându-şi hârtie şi creion începu să scrie. Cuvintele curgeau fără noimă. Se ruga, postea, plângea, dar în zadar. A doua zi arunca în foc ceea ce scria în prima zi. Avea multe de învăţat. Oare la ce şcoală o fi învăţat Iisus? Oare nu era El Iisus, fiul lui Iosif Teslarul? Câtă înţelepciune putea acumula în puţinii ani pe care i-a trăit lângă acel bătrân?!
"Şi El a zis către ei: De ce mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?" (Luca 2, 49)
Oare toată învăţătura lumii acesteia nu e deşartă, dacă nu vine din izvorul dumnezeiesc?
"La început era Cuvântul şi Cuvântul era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume" (Ioan.1; 1...9).
’’Astfel mă iubesc Sfinţii Mei şi au învăţat lucrurile dumnezeieşti despre care vorbesc atât de frumos. Părăsind totul pentru Mine, ei au sporit mai mult decât ar fi învăţat vreme îndelungată. Pe unii îi învăţ într-un fel, pe alţii într-alt fel: unora Mă descopăr în semne şi arătări; altora le arăt la lumina zilei tainele Mele. Căci cărţile Mele vorbesc tuturor în acelaşi fel, dar nu luminează pe toţi deopotrivă, fiindcă numai Eu descopăr adevărul înlăuntrul lor. Eu cercetez inima, pătrund mintea, o fac să lucreze şi împart darurile Mele fiecăruia, aşa cum vreau Eu’’, zice Domnul.
Doamne, Iisuse Hristoase, împarte-mi şi mie darul Tău, să pot scrie această carte. Nici nu ştiu cum s-o intitulez! Când aceste gânduri coborau în noianul de întrebări, din umărul drept al Sofiei din nou, lin şi dulce o voce îi şopti :
“IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU !’’
Vocea a dispărut, emoţiile îi făcură să-i tresară inima. Speriată, un fior ce-i umbla prin tot corpul inunda în suflet teama că-L va pierde din nou, şi poate pentru multă vreme, exclamă : ’’A fost EL, Bunul meu ÎNVĂŢĂTOR! L-am auzit, nu L-am văzut, dar oare nu-i destul de mult?’’
Vrăjmaşul pândea şi el neîncetat. Repede a şi venit să culeagă sămânţa ce o sădise Mântuitorul, de parcă ar fi căzut pe un pământ arid şi secetos, că iată, deja uitase titlul. A înţeles că-i vorba despre o cale, dar nu-şi amintea exact fraza spusă de Iisus. Acest lucru a chinuit-o, chiar până aproape de terminarea cărţii. Tot Iisus atât de îndurător si bun i-a reamintit din nou titlul cărţii, poate recunoscându-i puţinătatea memoriei ei.
Preotul Duhovnic al Sofiei era tot mai bolnav, mergând din rău în mai rău. Doamna preoteasă, venind la Sfânta Liturghie în orele dimineţii de duminică, îşi împărtăşi durerea credincioşilor din Biserică:
- E pe moarte părintele. M-a chemat azi-noapte şi mi-a dat sarcini, cum să-l înmormântez, toate îndatoririle Bisericii îmi revin mie, să ştiu ce am de dat în primire ca să nu-l scot dator cu ceva. Ce-mi revine şi pentru ale casei mele de făcut pe viitor. Plâng şi sufăr şi o mare greutate îmi apasă pe inimă. Cred că am să mor şi eu... Nu, nu pot trăi singură!
Sofia asculta şi ea cu lacrimi în ochi. Mergând la Sfânta Icoană a Mântuitorului de la Uşile Împărăteşti îl imploră cu lacrimi şi durere adâncă în suflet:
- Mult Milostive Doamne, Prea Bunule Iisuse, pentru rugăciunile Fecioarei Maria şi ale tuturor bunilor mei Sfinţi Părinţi din Ceruri, întoarce faţa Ta către noi, oamenii de pe acest pământ. Vezi pe robii Tăi căzuţi în lanţurile chinurilor şi încătuşaţi în strânsorile morţii; nu ne da pieirii, Doamne. Nu îngădui ca părintele nostru să plece dintre noi. Ştiu că nu a fost dat un răspuns corect la această Mare Chemare a Ta, dar socot că eu sunt de vină. Încă nu am darul şi puterea să statornicesc acest Adevăr în inimillle slujitorilor Tăi. Biserica nu este gata, Iisuse, trebuie să trăiască s-o termine, să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Pentru nemărginita Ta bunătate, scoate-l din suferinţă. Umple-l de sănătate, vindecă-i toate rănile că toate am văzut şi am simţit că le poţi face Tu, care poţi învia şi pe cei morţi cum ai înviat şi pe Llazăr. Te rog, Dumnezeule, auzi-mă şi împlineşte cererea mea. Te ador, Doamne Dumnezeul meu, ascultă glasul rugăciunii mele şi ridică-l din patul durerii. Amin.
Următoarea duminică, venind doamna preoteasă din nou la biserică, din nou după terminarea slujbei, a fost înconjurată de toţi credincioşii.
- Nu ştiţi cât de fericită sunt! Credeţi-mă că am grăit cu gura păcătosului. N-am dansat niciodată, dar acum de bucurie îmi vine să pun lăutarii să cânte, să joc şi eu împreună cu tot satul. Părintele s-a făcut bine! S-a sculat din pat, s-a ridicat dintre cei morţi. Fără doctor, fără medicamente. N-a putut veni astăzi la slujbă, încă e prea slăbit, dar duminica viitoare, cu siguranţă că va sluji în Sfântul Altar.
Sofia asculta în tăcere, uimindu-se de tot ceea ce auzea. “Este o mare deosebire între bucuriile pe care ţi le aduce lumea şi bucuriile pe care ţi le dă Domnul”, gândea acum în sine. El pătrunde cu o bucurie desăvârşită în adâncurile inimii şi cu o rază de lumină curăţă, taie, îndepărtează rana şi înnoieşte puterile omului ca în zilele tinereţii lui.
Aşa s-a întâmplat. Părintele devenise din nou sănătos şi din nou cu bună dispoziţie, cu forţe noi, pentru a finisa lucrul templului lui Dumnezeu. Cutremurul din 1977 făcuse pe locuitorii acestei ţări să murmure împotriva Celui Atotputernic. De ce a dărâmat atât de multe biserici? Dictatura comunistă nu accepta clădiri noi ridicate pentru lăcaş sfânt lui Dumnezeu. Datorită acestui cutremur, legea a permis reconstrucţia bisericilor dărâmate, printre care şi Biserica din Şipot, care a putut să se înalţe falnică şi măreaţă spre bolta cerească. Şi nu numai atât. Dumnezeu a lucrat prin acest Sfinţit Părinte, să sfinţească şi să aşeze pe frunţile tuturor enoriaşilor săi o aură, îndemnându-i a-şi îndeplini acest canon. Fie cu bani, fie cu jertfa forţei de muncă. Toţi, cu multă dragoste, fără preget, au luat parte la această construcţie, de care toţi acum sunt foarte mândri fiindcă au unde să boteze în Numele Domnului Iisus Hristos, au unde să se cunune tot în Numele Lui şi de asemenea, unde pot fi conduşi pe ultimul drum spre veşnicie, spre Patria Cerească.
Părintele preot era şi arhitectul acestui Sfânt Lăcaş. Sfinţia sa urmărea toată lucrarea. Este foarte adevărat că s-a făcut ridicat cu umărul tuturor enoriaşilor acestei biserici, dar Dumnezeu pusese într-însul mult duh, pentru că orice fier beton era îndoit sau sudat atât de bine, încât să reziste unui eventual cutremur dacă din voia lui Dumnezeu va mai veni peste ţara noastră. Fiecare cărămidă purta pe ea amprenta mâinilor lui ca să fie bine alcătuit zidul şi foarte rezistent.
În genunchi aplecat cu mantia preoţească, legată cu o sfoară la brâu, aranja la linie brazii, care acum crescuţi înalţi, ornamentează atât de frumos curtea Bisericii, încercuind-o de jur împrejur. Se întrec chiar cu turla Bisericii, plini de voinţă, vor să urce tot mai sus spre bolta cerească.
Umbra trecutului lor atât de îndepărtat, mergând cu paşi repezi spre viitor, foşnetul fin al cetinilor, trunchiul falnic ce înfruntă cu putere vânturi năpraznice, ierni aspre şi zăpezi mari, binecuvântează sufletul celor ce i-au plantat şi pe al mult iubitului nostru părinte, care cu o iubire adevărată de Dumnezeu, sacrificându-se până la sânge, a pronunţat cuvintele lui Solomon:
- "Dă-mi înţelepciune şi pricepere, Iisuse, să-Ţi zidesc Ţie Templu, casă de rugăciune, unde împreună cu enoriaşii mei, când îţi voi cere Ţie ploaie pe timp de secetă, Tu să ne asculţi din Ceruri. Iar când doborâţi şi chinuiţi de năvala ispitelor, cerem de la Tine nădejde şi putere să învingem, Tu din ceruri să vii să locuieşti cu noi şi să ne faci biruitori. Să ierţi păcatele robilorTăi, arătându-le calea cea bună pe care să meargă.
Tu să asculţi din cer să ne miluieşti şi să dai fiecăruia după cererile lui, când vor veni să se roage în casa aceasta. Aur nu avem, dar îţi aducem Ţie inimile noastre pline de dragoste pentru Tine, pentru poruncile Tale veşnice.
Nici argint, nici aramă, nici mătase stacojie, violetă, purpurie, nu-ţi putem aduce. Dar în loc de acestea, în loc de tauri şi berbeci, Ţi-aducem drept jertfă lauda buzelor noastre şi inima noastră smerită şi umilită, pe care Tu nu o vei urgisi."
La terminarea acestui lăcaş, la sfinţirea lui, a luat parte şi Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu un sobor de preoţi, binecuvântând şi aducând laude acestui sat.
Dar părintele nu se ocupa doar de zidurile bisericii, ci se străduia să zideasca şi sufletele oamenilor. Un autocar ce se legăna de-a lungul drumului la frumoasele mânăstiri, le aducea tuturor momente atât de vesele, de fericite, pline de însufleţire duhovnicească.
Sofia era nelipsită. În toate aceste mânăstiri intrând, privea cu nesaţ valorile spirituale care îi încălzeau sufletul, îi linişteau gândurile, simţindu-se ca un copil în casa părintească, fără griji, fără teamă, fără dureri sufleteşti.
Într-una din aceste mânăstiri ghidul, merse să le arate şi Muzeul Mânăstirii. Sofia rămasă ultima în spatele tuturor, se întoarse, furişându-se spre Sfânta Icoană Împărătească, la Mântuitorul Iisus, dorind să-L mai roage odată în singurătatea ei şi în marea linişte de care avea nevoie, dorind să-I mai spună încă din grijile ce o frământă. Se aşeză la Icoana lui Iisus să-L roage în genunchi, zicând:
- Nu mă lăsa, nu mă lăsa! Nu mă lăsa, Iisuse!... vrând să continuie cu versetul din Isaia "Sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa... ", care, după ce căzuse de pe podul înalt, deasupra apei Teleajenului, îi rămăsese pe buze, şi repeta mai mereu această rugăciune. Văzu însă că perdeaua de deasupra Uşilor Împărăteşti se mişcă puţin într-o parte şi un ochi apare privind-o impresionat. Ridicându-se jenată, plecă în grabă după grupul de credincioşi din care făcea şi ea parte. Ruşinându-se în sine, şi-a zis:
- Acest preot, precis că auzind aceste fraze a crezut că vin după buzele unei slujnice nebune după Iisus.
Ca să afle că era stareţul Mânăstirii Sihăstria, părintele Cleopa, înainte-văzătorul. În scrierile sale, spunea că a văzut o femeie cu o aură pe cap rugându-se la Icoana Împărătească a Mântuitorului, zicând: ’’Nu mă lăsa, nu mă lăsa, Iisuse !’’…
La puţină vreme, Sofia împreună cu familia ei, plecă pentru câteva zile la Poiana Braşov. La Mânăstirea Sinaia, trecând în grabă, insistă totuşi să fie lăsată puţin să meargă la cele două Sfinte Icoane Împărăteşti: Iisus şi Maica Domnului cu Pruncul în braţe să se roage puţin. Familia insistă, că timpul e mult prea scurt şi fiind iarnă circulaţia era îngreunată de zăpada căzută peste noapte. Şi totuşi, o cunoşteau destul de bine ca să-i refuze această dorinţă. Opri cu condiţia să se grabească.
Cu promisiunea că nu va întârzia Sofia intră cu gândul doar să sărute mâna lui Iisus, apoi picioarele Pruncului şi mâna Maicii Domnului, dorind din nou să-i implore cu cuvintele "Nu mă lăsa, Iisuse!" Nu reuşi nici de astă dată. Lângă călugării ce cântau la Iconostas, erau şi mai mulţi preoţi călugări foarte bâtrâni Un Părinte o privi lung şi făcu semn să se oprească puţin toţi ceilalţi din cântarea ce se cânta la strană, de către toţi şi începu singur a cânta o rugăciune către Mântuitorul cum încă nu auzise Sofia, aşa cântare divină. Împletite atât de armonios, rugăciunea cu iubirea ce o simţea pentru Iisus, o lacrimă pică fără să vrea din ochii Sofiei, umilindu-se în faţa Lui, zicându-i:
- Domnul meu, gura mea rămâne mută acum în faţa Ta! Şi, iată, nu sunt vrednică de luat în seamă? Aceste buze sfinte îţi aduc adevăratele laude! Fără să vrea întoarse capul către acel sfânt părinte preot călugăr şi fără să se aştepte privirile lor se întâlniră.
N-ar mai fi voit să se rupă din această vrajă ce-i robise inima, dar cu mare durere se desprinse şi alergă în grabă şi la Măicuţa Domnului din Sfânta Icoană Împărătească, s-o sărute. Văzând-o îngenuchind, părintele călugăr din nou cântă o altă divină rugăciune către Fecioară. Zâmbi încântată printre lacrimi, întoarse iar capul către părinte. Cât de greu îi veni să să părăsească acest scump lăcaş, când atâta mângâiere sufletească îi inundă sufletul? Făgăduise lui Iisus iubire desăvârşită, făgăduise şi pentru tot aproapele iubire, dar cum să împarţi această iubire deopotrivă tuturor, când pentru unii simţi numai milă pentru alţii o veneraţie şi un respect încât nu te-ai mai rupe din tagma acestor sfinţi pământeni ?
Vrând, nevrând, părăsi aceast locaş, zicându-şi cu reproş în glas: “Doamne Iisuse, să intru şi în bisericuţa cea mică”. Allergă degrabă, dar aici un cordon nu-i permitea să se apropie. Rămase căzută în genuchi în pragul acesteia ca să se roage, însă acelaşi călugăr care adineauri, cu buze curate, preaslăvea pe Iisus şi pe Fecioara Prea Curată la Sfintele Icoane Împărăteşti, acum, din prinosul Bunătăţii lui Iisus, venise după Sofia, cu încă doi sfinţi preoţi s-o binecuvânteze. Însemnă toţi trei pe fruntea ei Crucea Mântuitorului iar Sofia primi aceasta, ca o minune dumnezeiască ca un mare DAR trimis de Cel Sfânt din Ceruri, dar nu fără aşi pune întrebarea: “Oare acest părinte e tot atât de îmbunătăţit ca Sfânt Părinte Cleopa? Da cred că sunt desăvârşiţi, văzători cu duhul? E aşa cum spune Patericul.
Aşa era, Sofia nu se înşelase. Nu după multă vreme printre oamenii lui Dumnezeu circulau nişte vorbe: “La Mânăstirea Sinaia s-a văzut o femeie cu o aură pe cap”. O, Doamne Iisuse ! Sofia repeta de fiecare dată “facă-se voia Ta!”
Aşadar, descoperi ca şi Sfântul Prooroc Ilie că nu e singură, şi că în poporul ei, mai sunt încă mii de mari martiri care s-au luptat în decursul atâtor secole, ca Sfântul Ilie, cu dumnezeii de aramă ai Izabelei. În mânăstirile acestui urgisit popor greu terorizat de dictatura comunistă, stâlpii bisericii noastre de susţinere şi păstrare a tezaurului spiritual – creştin – ortodox – ei au fost, păstrând neştirbită adevărata bogăţie de la bunii şi străbunii de demult. Acum, aici, descoperii ce deosebită valoare au ei înaintea lui Dumnezeu. Fără presiuni, fără tortură, gata stând, oricând pentru a salva viaţa oamenilor, osteniţi şi împovăraţi, ameninţaţi să se scufunde în rolul pe care l-a jucat dictatura comunistă, rolul pe care îl joacă şi astăzi satana, vrăjmaşul omului. Ei sunt “ieslea” în care s-a sălăşluit Creaţia Divină, Pruncul Iisus odihnindu-se în fiinţele lor. Şi dacă ar fi nevoie, s-ar răstigni pentru fraţii lor ortodocşi, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos. Ei sunt pruncii despre care a zis Iisus:
"De nu vă veţi întoarce şi vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor". Cu cât îi ridică Iisus mai sus, cu atât ei se smeresc mai mult. Smerenia îi uneşte şi mai strâns cu Dumnezeu. Cu adevărat, negrăită este taina aceasta.
“O, Dumnezeul meu, ce n-au făcut Sfinţii pentru Tine şi cât de puţin fac eu, o mână de cenuşă, o mână de pământ, pe care totuşi vrei să mă înnumeri printre fiinţele Tale alese. Amprenta trecutului meu dovedeşte că tu ai îngăduit să laşi năvala ispitelor să treacă la fel ca un tăvălug peste mine şi ca un preş călcat în picioare, mă scuturi, mă ridici şi la loc de cinste, ca pe un vas ales mă aşezi lângă cei iubiţi ai Tăi” îşi zicea tot mai des Sofia.
Toate aceste taine şi descoperiri rămaseră ascunse în străfundul inimii ei, văzănd cât de tăcut e Domnul ei. Îi arătase atât de mari şi multe taine, însă fără zgomot de vorbe, uneori prea puţine cuvinte. Avea să le înţeleagă Sofia la vremea potrivită, la timpul cuvenit. Şi încă mai erau taine ascunse, neînţelese de mintea ei săracă, dar adevărul lui Iisus urma s-o mai înveţe despre ceea ce va trebui să înţeleagă pe viitorul apropiat. Doar îi spusese cândva: "De ce plângi? Nu vei fi singură. Voi fi lângă tine". Căzând în durere şi grea suferinţă, odată însă o povăţuise: "Şi Eu am fost bolnav... Mă crezi că odată M-am pierdut în pustie"?
În ochii Sofiei apăru pustiul Iordanului. Iisus intra în el, iar o femeie ieşea fuga din acest pustiu. Iisus îi zise: "Femeie, te du... că aici se dă o mare luptă".
Această taină chiar n-a putut fi înţeleasă de mintea Sofiei, dar la vremea suferinţei, se întărea din aceste scumpe şi dulci sfaturi, consolându-se cu ideea că orice trup muritor e dator să rabde dureri şi că nici chiar însuşi Iisus Domnul nu a fost cruţat.
Gândurile ce-i năvăleau în minte acum o făcură să exclame: “Nimic nu e întâmplător în viaţă!” Iată şi acest drum are semnificaţia lui. Iisus m-a chemat la Sfânta Icoană Împărătească anume să-mi arate aceste "vase alese" de mare întrebuinţare şi de care Sofia nu s-ar mai fi despărţit.
Dar iat-o acum, cu o pătură sub braţ şi cu Biblia, cu hârtie şi creion sub alt braţ, urcând pe Postăvarul, tot mai sus, pe stânca cea mai înaltă, pentru a fi parcă tot mai aproape de tronul lui Dumnezeu. În mijlocul naturii, vedea dragostea lui Dumnezeu plutind peste toate, chiar deasupra acestor munţi, dezmierdându-i sufletul cu cerească frumuseţe şi atâta linişte. Acesta era rodul iubirii eterne, al Celui ce le crease, justificând pururea pacea, liniştea şi armoniea. Privind lacomă şi cu nesaţ peste crestele munţilor, parcă privirea ei se întorsese în timp în grădina Edenului, căutând chipurile celor “doi protopăriţi nefericiţi’’, cărora le dăruise Creatorul stăpânire peste toate minunăţiile acestui mare şi frumos pământ. Dar vedea şi pe cumplita fiară, şarpele, căreia îi şoptise şi vicleşugurile lui ademenitoare. I s-a făcut milă de Adam si Eva. O lacrimă căzu pe obrazul ei, drept recunoştinţă şi mulţumire Mielului Iisus, Cel ce S-a jertfit pentru slăbiciunile sufleteşti ale acestor muritori. Sofia nu îi condamna că au mâncat din fructul oprit. Îi iubea la fel ca pe părinţii ei. Le-ar dat şi lor acelaş răspuns la mustrările lor de conştiinţă, tot la fel cum i-a zis tatălui ei : ’’Dacă voi n-aţi fi căzut în păcat, eu n-aş mai fi existat azi pe lume, cine m-ar fi născut ?” Şi această greşeală săvârşită de ei, a venit tot din prisosul lui Dumnezeu, în favoarea ei şi a întregului pământ.
‘’Slavă Ţie, Doamne, slavă, cinste şi mărire Ţie, Iisuse Mântuitorule şi Dumnezeul nostru că ne-ai scos din oribilul blestem.”
Ajunsă acolo sus pe Stânca cea mai înaltă Postăvarul. Se aşeză pe pătură, cu hârtia şi creionul alături şi începu a scrie, lăsând timpul să se scurgă în voie, iar pe cei dragi să alerge în mijlocul peisajului atât de minunat. Aici sus, soarele radia o căldură plăcută, încât o determină să lepede de pe oasele înfrigurate, straturile groase de haine.
Mai jos, privind la copiii şi la bărbatul ei, văzu că înotau într-o zăpadă până-n brâu, vrând s-o taie pe coasta abruptă şi să ajungă şi ei sus pe stânca înaltă.
- Am luat-o pe de-a dreptul, să nu mai ocolim pe pârtie şi ne-am împotmolit în zăpadă!, ziseră copiii, istoviţi de oboseală.
- Nu-i nimic, răspunse Sofia, o să mai aveţi ocazia în viaţă să repetaţi această experienţă. "O să mai cădeţi, zice şi Iisus, dar ridicaţi-vă. Numai celui ce se ridică îi va da cununa biruinţei".
În cele din urmă sosi şi bărbatul ei, dar curios din fire, se şi aplecă deasupra filei de scris, unde Sofia aşternu nişte frumoase versuri inspirate din Sfânta Scriptură, din Cântarea Cântărilor. O umbră de gelozie se descoperi pe faţa lui:
- Mie nu mi-ai adresat niciodată aşa frumoase cuvinte.
- Tu glumeşti? Vrei să te iubesc ca pe Iisus? îl întrebă Sofia.
- Glumesc, dar n-ar strica, mi-ar face viaţa mult mai frumoasă!
Radu citi încântat de atâta dragoste ce-i dezvelea sufletul Sofiei încătuşat după iubirea lui Iisus, după Ierusalimul cel de sus:
Cântarea Cântărilor
Cât de frumos eşti Tu, Dragul meu!
Cine Te iubeşte, aşa cum Te iubesc eu?
Nu mă privi!... Aşa sunt eu,
Negricioasă de felul meu.
Oile pe câmpuri le-am păzit,
Soarele arid al verii m-a înnegrit!
Hai, vino, Iubitul meu,
Acum când iarna a trecut,
Acum când ploaia a încetat,
Flori pe câmp s-au arătat.
Văzduhul s-a împarfumat
Şi ca mirul vărsat, ca un balsam,
Sufletul mi-a înmiresmat.
Iată-L, auzi-i glasul Celui Drag
El se opri la mine în prag:
- Scoală-te, porumbiţa Mea,
Ce-ai păscut oile pe stâncă
Vorba ta e dulce, faţa ta-i plăcută.
Deschide! Haide, mă ascultă
Până ziua nu se răcoreşte.
Până soarele nu asfinţeşte,
Şi întunericul serii nu se înteţeşte.
Imediat, auzind glasul
Dragului meu, m-am sculat,
Peste tot L-am căutat,
Dar iată nu L-am mai aflat.
Sculatu-m-am şi în târg am alergat,
Pe uliţe, prin pieţe amănunţit
L-am căutat.
Întâlnitu-m-au străjerii.
Cei ce târgul străjuiesc,
Cei ce la ziduri păzesc.
- N-aţi văzut, zic eu,
Pe Dragul sufletului meu?...
În uşă a bătut şi-a zis:
- Deschide surioară,
Nu Mă lăsa afară!
Capul mi-e plin de roua dimineţii
si părul ud de vlaga nopţii.
Haina Mi-am dezbrăcat
Picioarele Mi le-am spălat.
El mâna pe fereastră mi-a întins,
Inima în mine mi-a aprins.
Iute să-I deschid m-am ridicat
Din mână mir I-a picurat.
Pe închizătoarea uşii mi-l lăsase,
Dar, când să-I deschid uşa, El plecase.
Iată, sufletu-mi încremenise
Când Cel Drag mie-mi vorbise.
- N-aţi văzut, zic eu,
Pe Dragul sufletului meu?...
Dar străjerii de-au aflat
Răspuns nu mi-au dat.
Vălul mi l-au luat,
Şi m-au izbit şi m-au lovit
Şi tare m-am mâhnit.
Fete din Ierusalim m-au întrebat:
- Tu, cea mai frumoasă-ntre femei,
Ce are iubitul tău mai mult ca alţi iubiţi,
De tare, inima-ţi frămânţi?
- Fete din Ierusalim, vă jur,
De-L vedeţi pe Dragul meu,
Daţi-I de ştire
Că-s bolnavă; de iubire!
Iubirea e ca moartea de tare,
Inima aprinsă rău mă doare.
Săgeţile ei sunt de foc şi nu pier
Ca flacăra sunt, ca fulgerul din cer.
Nici marea nu poate s-o oprească,
Nici râurile toate, dragostea s-o potolească.
În ţarină, un glas de turturea
Ce cânta pe o rămurea,
Şi-un pui de cerb deodat,
Şi-o gazelă am întrebat.
Ei mi-au răspuns duios şi lin:
- Mirele? El, mieii şi-i paşte printre crini,
În grădina Lui plină de trandafiri!
Un paradis de rodii cu fructe dulci aromate,
Cu arbuşti ce revarsă miresme minunate,
Mir de nard, şofron şi scorţişoară,
Trestie mirositoare.
Crini, aloe şi tămâie,
Lângă un izvor de apă vie,
Cu felurime de copaci ce lăcrimează,
Miruri aromate, ce grădina-i parfumează!
Izvorând din ea miere din fagure şi lapte
Mere dulci, vin şi alte feluri de bucate!
Fete din Ierusalim, El e Intâiul!...
El e alb şi rumen, aur curat!
Părul negru-nchis şi ondulat!
Ochii Lui sunt porumbei
Ce trupu-şi scaldă-n lapte !
Obrajii trandafiri, strat de ierburi aromate!
Iar buzele la fel ca roşii crini
În mir mirositor scăldate!
Braţele-I de aur cu topaze-mpodobite!
Pieptul Lui e scut de fildeş
Cu safire împletite!
Totul la El e divin!
Trupul e la fel ca un crin!
Negrăit de dulce-i gura Lui!
Înfăţişarea, mai măreaţă ca a Cedrului!
Ieşiţi, fete din Ierusalim
Ca să-L priviţi!
Ieşiţi, fete din Ierusalim
Ca să-L iubiţi!
Pe Mirele încoronat
De Maica Lui încununat.
Lângă El stau binecuvântaţii Lui,
Ce strălucesc ca razele soarelui.
- "Mâncaţi şi beţi", va spune El oricui!
Fiţi beţi de dragoste la nunta Lui.
Răpeşte-ne, Mire!
Hai, vino şi ia-ne pe toţi
Pe pajiştea verde ,
la masa de ospăţ.
Unde pe acoperişul sălăşluirii
Sus, drept steag, stă
Virtutea iubirii.
* * *
Când Florin, şi Narcisa îşi sărbătorii ziua lor de naştere, au rugat pe Radu şi Sofia să le creze condiţii frumoase, acasă, de a se distra cu prietenii lor, deşi vremurile lăsau de dorit. Diictatura comunistă nu accepta asfel de manifestări după orele 10 seara. Însă copiii lor au sărbătorit ziua împreună având la discreţie şi muzică şi invitaţi, pe toţi prietenii, colegi şi colege de facultate.
Casa era plină de domnişoare, fete inteligente, frumoase şi foarte elegante şi băieţii care nu erau mai prejos. Au petrecut cu toţii momente destul de plăcute, până s-au ivit zorii zilei de Duminică.
Despre ziuă, vrând să [plece pe la casele lor fiecare, nu-şi mai găseau pantofii lăsaţi la uşă, afară. La început s-a crezut că este o glumă. Au început să se întrebe:
- Cine ne-a ascuns pantofii? Gata, e o glumă care întrece măsura.
- Ce farsă e asta?... Hai că e exagerat, vrem pantofii. Au crezut cu toţii că e o glumă, nicidecum nu se gândeau că pantofii pot fi furaţi.
- E incredibil, de neimaginat o asemenea întâmplare. Hai să-i căutăm, poate sunt peste gardurile vecinilor. Cineva i-a aruncat pentru a se face haz.
S-a căutat peste tot, dar a fost în zadar. Şi-au dat seama că lucrurile stau cu totul altfel.
Sofia înfruntă cu umilinţă privirile inocente ale tinerilor ce păreau resemnaţi, şi care plecând la casele lor, au încălţat până şi ultimii papuci ai gazdelor. Florin, mai în glumă mai în serios, se oferi să-şi ducă vecinele acasă pe braţe.
- Eşti comic, fiule, îi spuse mama, dar nu ştiu cum o să trecem peste această ruşine. E în joc reputaţia noastră, ce-o să zică satul? De ce aţi lăsat pantofii afară, chiar dacă ei au vrut să se descalţe la uşă. Nu putem lăsa lucrurile aşa, la voia întâmplării. Pe mine una, mă trec fiorii. Nu ştiu cum să mă implic să pot da de o urmă. Evident că sunt furaţi de cineva din acest sat. Pantofii trebuie să fie pe la cineva cunoscut. Cu siguranţă că a urmărit din umbră totul.
- De ce nu am putut observa vreo mişcare? Doar băieţii au mai ieşit pe afară. Oare, nimeni n-a reţinut vreo figură privind peste gard? Ce ciudat, e Incredibil, cine să-i fi furat ? Doamne, depăşeşte orice limită umană!
Se făcu dimineaţă, era zi de Duminică şi Sofia, cum mergea de obicei la biserică, iat-o aici stând în genunchi, plângând cu lacrimi. Cum să înfrunte atâta ruşine? Doar se întâmplase în casa ei! Cine s-o ajute? Nu se putea resemna. Cele mai triste şi adânci sentimente îi întunecau gândurile şi totuşi avea certitudinea că Dumnezeu va face un miracol şi-i va descoperi acest mister. Venind acasă, nu încetă cu rugăciunea. În genunchi căzu la fiecare Sfântă Icoană, cerâmd cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu, făptaşul. Imploră pe Dumnezeu şi maica Domnului fără încetare:
- Stăpâna mea, Maica Domnului, ce ruşine întâmpin acum ... nu mă lăsa… Nu mă lăsa de ruşine… Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mă, vreau să-mi descoperi făptaşul... Nu-mi lăsa casa mea de aşa ruşine. Tu ştii, Maică Sfântă, că aceşti copii au petrecut cuminţi această noapte. Au avut un comportament serios. Aceştia şi-au manifestat bucuria şi dragostea să petreacă lângă copiii mei frumoase momente ale vieţii lor şi au fost atât de veseli şi de fericiţi cu toţii! De ce, Sfântă Fecioară, ai lăsat tu să învingă cel rău şi să umbrească poate pentru toată viaţa această amintire? Doamna mea, nu mă lăsa, Scumpa mea Maică a Domnului. Cum i-a luat cu sacul, aşa să mi-i aducă înapoi cei ce mi i-a furat. Cu sacul pe braţe să vină, Maică Sfântă, că tu toate le poţi.
Fiul şi fiica ei râdeau pe înfundate:
- Mama pune şi condiţii. I-auzi ce zice, să-i vină hoţul cu sacul pe braţe. Hai că are haz mama! Zise fiul.
- Poate c-ar trebui să ne rugăm şi noi cu ea...îl sfătui fica.
- Ce să te rogi? Dar e absurd să crezi că mai intri în posesia lor. Să te rogi, înţeleg, să te ţină Dumnezeu sănătos, să poţi munci, să reîntorci paguba cu pricina, dar ca să-i mai recapeţi e imposibil. Eu am sesizat la postul de miliţie. Şeful de post mi-a râs în nas: "Ce vrei, băiete? Ce să fac, să ies în stradă, să-i opresc pe toţi şi să le iau numărul de la pantofi?"
Sofia, încrezătoare în minunile Maicii Domnului, se ruga cu nădejdea că va izbândi şi va da de urma pantofilor. Nu conteni până a doua zi, luni, arzând tămâie, lumânări, stropind cu Sfânta Aghiazmă, citind Paraclisul Maicii Domnului. Luni la ora prânzului, voind să ia Sfânta Biblie ca să mai citească, o scăpă din mână. Privind-o lung unde sta deschisă, i-a sărit în ochi o frază de pe pagină, citi următoarele: "Ascultând Ezechia pe trimişi le-a arătat cămările sale" (Regi . 20, 13).
Întoarse paginile şi căută "Rugăciunea lui Manase", care îi plăcea foarte mult. O citea deseori. Citi câteva versete, totuşi nu-i dispăreau din minte cuvintele de la Ezechia: "Ce au văzut ei în casa ta?" îl întrebă Isaia.
- Pe cine am primit eu în cămara mea, de-mi sună în urechile mele aceste cuvinte?, zise gânditoare Sofia. Da, am primit-o pe Maria. Vai, dar, îmi dau bine seama, Maria cu ginerele ei, Ea m-a strigat la poarta din spatele casei, peste gard, însă, la uşa din faţă privea ginerele ei, Vali. Acum văd foarte clar cum stau lucrurile... da, el se uita peste gard la uşa din faţa casei mele unde se aflau pantofii invitaţilor.
Mariia era o ţigancă, ea îi adusese trei duble de concentrate pentru animalele din curte. O refuză din simplul motiv că nu avea acum timp să se ocupe de această problemă, dar că, nici nu era o necesitate.
Şi totuşi, la insistenţele femeii, plângându-se de lipsa banilor, de lipsa hranei copiilor de pe masa lor, Sofia o primi cu sacul în cămara sa, pe care-l adusese cu o căruţă până la poartă. Ea era acum omul pe care-l primise în cămara sa. Iar ginerele ei, observase încă de cu seară pantofii noi şi frumoşi de la uşă, de damă şi bărbăteşti.
A şi plecat în grabă la această familie, care stătea aproape de marginea satului . O întrebă direct :
- Maria, ginerele tău mi-a furat un sac cu pantofi de la uşă!
- Cine ţi-a spus? Nu se poate, nu!... Nu-i adevărat, insistă Maria.
Ea de fapt era nevinovată, chiar nu ştia nimic.
- Ba da, Maria, după ce ai venit tu cu căruţa acasă la mine, ginerele tău s-a găndit că ar pute fura pantofii de la uşă. După miezul nopţii s-a întors şi s-a uitat pe geam, s-a uitat la stânga şi la dreapta, dar nu s-a uitat în sus.
- Îmmm!!... clătină Mariia, afirmativ din cap. Auzind că nu s-a uitat în sus, a înţeles că cineva stătea pe balconul casei şi privea totul în tăcere. Acesta ştia sigur de cele întâmplate. Sofia a lăsat-o să creadă ce vrea.
- Maria, ştii că din milă am acceptat să cumpăr de la tine concentratele, dar dacă tu mă faci să sufăr atâta, îl dau pe ginerele tău pe mâna miliţiei.
- O! Nu! Să nu-i spui şefului de post. Acela bate rău. Nu, te rog, lasă-mă pe mine, îţi promit că voi lămuri problema.
- Bine, las totul pe seama ta. Ştii că te respect şi am încredere în tine. E mai bine să rezolvăm cazul pe cale paşnică.
Sofia plecă înmărmurită înapoi acasă, povestind familiei cum Dumnezeu făcuse aşa minune, iar ea mergând la sigur, vinovaţii au fost nevoiţi să recunoască fapta săvârşită.
La puţin timp, în poartă se auzi ciocănituri în poarta. Ieşiră toţi în prag. Maria ţinea bicicleta iar ginerele ei, luând un sac mare de rafie de pe portbagaj, îl purtă pe braţe intrând cu el pe poartă aşa cum îl luase. Îl lasă băiatului în braţe şi zise:
- Să nu mă spui, mâncaţi-aş, că miliţianul bate rău.
Băiatul încuviinţă din cap şi venind spre mamă, afirmă:
- Mamă, ţi l-a adus Maica Domnului, aşa cum te-ai rugat, tu.
Narcisa murmură înspăimântată:
- Şi noi râdeam de ea, Florine, când se ruga!
Maria şi ginerele ei au înţeles abia acum că Cel ce privea de sus nu era oarecine pe balconul casei, la etaj, ci Domnul Iisus, care supraveghea în taină casa Sofiei.
- Maria! Dumnezeu cere a-L iubi, mai mult ca pe tine însuţi, iar pe aproapele tău ca pe tine. Dacă totuşi nu-ţi poţi iubi aproapele, nu-i face nici rău. Eu te înţeleg, nu ai resurse materiale, eşti săracă, nu poţi şi nu ai cum să-i arăţi lui Dumnezeu faptele bune, dar ca să-ţi respecţi aproapele poţi?! Măcar să nu-i mâhneşti atât de amar sufletul!
Maria n-a înţeles mare lucru. Tainele lui Dumnezeu unora le rămân ascunse. Şi totuşi Sofia s-a ales prin cătunul lor din această întâmplare cu porecla "Pocăita".
Pentru credinţa ortodoxă era o mare cinste pe care o primise Sofia, pocăit însemna întors de la păcat. Numai că astăzi, cuvântul pocăit are cu totul alt sens în gândirea oamenilor. Ei văd o altă credinţă. Aceasta, ruptă din singurul trup – Biserica, fiind cap Mântuitorul, neasemănându-se cu credinţa Sfinţilor noştri Părinţi din vechime. Şi totuşi ce să le răspundă Sofia acum acestora? Iisus îi explicase multe taine şi ea chiar se simţea datoare să salveze aceste vieţi din calea pierzării, dar Maria era o femeie săracă, văduvă cu şase copii, plus un cârd de nepoţi, copii fără tată. Toţi trăiau într-o singură cameră cu două paturi în condiţii mizere, foarte grele. Toţi erau analfabeţi. Şi, la drept vorbind, nu le plăcea nici munca. Analizând lucrurile, Maria era bătrână, n-ar fi vrut să fure. Ar fi dorit un loc de muncă, pentru copiii ei dar acesta lipsea pentru ea.
Sofia şi-a dat seama, că, teoretic, ea nu putea să-L descopere pe Dumnezeu acestora. Maria avea nevoie de dovezi reale, rupte din adevărul concludent, dătător de bunăstare. Avea nevoie să-şi astâmpere foamea şi să-şi învelească trupul expus frigului şi gerului aspru de afară. Acesta este Dumnezeul pământului şi al cerului. Împărţind fiecăruia în egală măsură darul. Cel care predică cuvântul Domnului, să-l facă cunoscut că e un Dumnezeu care păstrează un echilibru constant. Nu unuia să-i prisosească, iar celuilalt să-i lipsească cu desăvârşire. La un strop de fericire avea şi ea dreptul, nu? Iar puţină încredere, să-şi înfrunte destinul, avea şi ea nevoie să descopere în aceşti predicatori. Teoretic îi plăcea să-şi înalţe gândul la un Dumnezeu, dar voia ca Iisus să se pogoare din înălţimi şi să-i sature de pâine şi peşte, aşa cum făcuse cu cei 5000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii.
- Celui ce are prea mult de ce nu i se predică cuvântul lui Dumnezeu? puse Maria, întrebarea. Lui de ce nu i se explică Legea cea Sfântă şi Dreaptă? Ei de ce întinează Legea şi nu sunt traşi la răspundere nici de oameni, nici de Iisus? Oare nu aceştia sunt pricina de poticnire? Pot purta pe ei 20 de costume de haine? Pot pune 20 de căciuli pe cap? Pot încălţa 20 de perechi de bocanci? Atunci, de ce-mi predici, soră Sofia, tot mie că Legea e Dreaptă şi Sfântă şi să n-o calc? De ce şi cine a produs acest haos, dacă Iisus a zis: "Cel ce are două haine să dea şi celui ce nu are !".
Acest scenariu de teatru în care joacă rolul cei bogaţi şi cei puternici, iată a creat celor slabi o minte deprimată, aruncându-i în tot felul de întâmplări ciudate sfârşind prin a-şi curma viaţa, prin sinucidere. Acestui Dumnezeu, oare, îi place ce vede pe pământ? întrebă Maria cu atâta disperare pe Sofia .
Avea dreptate sărmana femeie. Sunt multe alte suflete de oameni cuminţi şi cinstiţi care trăiesc în sărăcie şi mizerie, ce să le răspundă ea acum? Aceste necazuri şi dureri ale oamenilor simpli nu erau poveşti, erau întâmplări tragice din viaţa fraţilor ei ortodocşi. Care, într- adevăr, pentru păcatul sinuciderii s-au aruncat în braţele altor prădători de turmă şi care, pentru un colţ de pâine, au reuşit să fărâmiţeze trupul lui Iisus. Ce să le răspundă fraţilor ei ortodocşi care erau în atâta dificultate, decât cuvintele pe care le-a citit în Sfânta Scriptură :
"Popor din Sion care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi degrabă!"
Sofia începu acum să înţeleagă şi să dezlege taina cea mare, «negura văzută de mână cu Iisus, nu poate fi altceva decât întunericul spiritual ce domină tot pâmântul». De ce Iisus îi îndemna : "Ieşiţi din ea, poporul meu!". Ieşiţi din negura păcatelor, căutaţi Lumina şi locuiţi în Lumină. Căci tot ceea ce este descoperit Lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos" (Efes. 5 ; 14).
‘’O, Iisuse, mare înţelepciune cuprind aceste versete! Oare dormim în somnul păcatelor? Aceasta mi-ai arătat când m-ai luat şi am plutit în zbor cu Tine de mână?!’’... dar mulţumesc că m-ai ajutat, eşti mereu lângă mine Bunule Iisus ! Să nu mă părăseşti niciodată !
* * *
Nu departe de casa Sofiei, o bătrână află şi ea că sora Sofia e pocăită. O tragică întâmplare avea loc în familia unuia dintre copiii ei. Disperată, tristă şi abătută veni la Sofia, să-i explice un vis ciudat, ce-l avusese cu o noapte în urmă.
- Familia mea trece prin iad, zise aceasta. Un vis m-a adus la tine, să-ţi mărturisesc durerea şi necazul meu. Eram într-un oraş străin şi pustiu. Alergam pe o stradă, cât puteam de repede, să găsesc gara, să prind trenul să vin acasă. Dar la capătul străzii, ieşeau mulţi oameni şi îmi ziceau: "Nu e gara aici, aţi greşit drumul". Tot aşa până am obosit, alergând pe toate străzile, primeam acelaşi răspuns.
Deodată, la capătul unei străzi ai apărut tu. Răsuflând uşurată, m-am oprit să mă odihnesc puţin, apoi foarte fericită şi bucuroasă, am plecat cu tine, asigurându-mă că tu ştii precis unde e gara de unde vom putea lua trenul să venim acasă. A fost un coşmar îngrozitor. Am crezut că mor în vis, dar deodată m-am liniştit şi mi-am pus în gând să mă destăinuiesc ţie. Sofia, simt că pluteşte pe deasupra casei mele o nenorocire foarte mare. Te rog, ajută-mă. Acest vis, îmi arată că tu mă poţi ajuta să scap de drama care s-a ivit în familia mea.
- Cu ce vă pot fi eu de folos? întreabă Sofia, puţin speriată. O refuzâ şi o lăsă să plece acasă fără nicio speranţă.
A doua zi, era Duminică. Sofia venind de la slujbă, după ce luă prânzul, se aşeză puţin, să se odihnească. Lângă ea, alături se afla şi Sfânta Scriptură. Citea seseori pentru aşi linişti cugetul, Cuvântul Domnului îi aducea pacea. Începu să citească frunzărind filele Bibliei. Găsind că pe acolo mai trecuse cu privirea de multe ori, îşi zise:
- Oare ce să mai citesc?
O voce tainică îi zise:
- "Dacă ai citit, de ce nu treci la fapte? Scoală-te şi mergi la cel căzut ! Sofia căzu cu gândul la drama femeii ce părea că nu era de competenţa ei s-o ajute.
- Doamne,.. ce pot face eu dacă fiul acesteia şi-a pus în gând să se despartă? Cum să mă implic în intimitatea familiei lui? Ce atitudine să iau, ce cuvinte să folosesc? Mi-ar fi foarte greu să intru, să-i expun porunca din Lege: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!"
Ca un roobot ce ar efectua o lucrare, numai apăsând cineva pe buton, luă Biblia sub braţ şi plecă urgent la această familie, zicându-şi: ”Trebuie să-mi spulber toată teama şi neîncrederea. Iisus e cu mine. El va pune Duh cuvintelor mele şi această situaţie ce pare imposibil de rezolvat, va lua altă întorsătură, dacă e Lucrarea Duhului Sfânt”.
Iată, după un ciocănit la poartă, uşa se deschise şi în prag apărură cinci persoane, Mama, fiul, nora şi cei doi copii. Pparcă toţi amabili şi drăguti ieşi s-o întâmpine pe Sofia, invitand-o în casă.
- Îmi pare rău că v-am deranjat pe toţi. Voiam de fapt, numai cu mama. Am un verset din Sfânta Biblie de aprofundat, pare un verset cu mare tâlc, greu de înţeles sau eu pricep foarte greu Scripturile! zise Sofia cu prefăcătorie în glas.
- O! Da, şi eu tot de acest lucru mă plâng!, interveni fiul cu pricina. Dar mama nu-mi poate descifra aceste taine care par a fi foarte greu de dezlegat.
- Cum aşa? Doar e o bună credincioasă, iar omul în vârstă e mult mai înţelept decât noi, cei tineri şi neîncercaţi! din nou se prefăcu mirată Sofia.
- Şi eu trec printr-o perioadă dificilă, acum. Încercările care-mi vin de la Dumnezeu sunt foarte mmari! Uneori simţi că-ţi întunecă memoria!
- Şi dvs. ?... Şi eu... Dar de ce să ne înfrângă necazurile acestei vieţi? Ele trec şi ştim că mai vin şi altele, dar aceasta este frumuseţea credinţei noastre, să biruim prin Iisus. De ce s-a coborâtla noi, nu să ne arate Calea? Ştim foarte bine că sunt şi forţele răului, dar de ce să ne ne lăsăm învinşi?
- Da, recunosc, sunt foarte slab în credinţă! şovăi bărbatul care părea abătut, chinuit cu sufletul. Căzut pe ganduri, scoase un oftat adânc.
- Citesc Biblia, dar nu mă ajută cu nimic.
- Chiar dacă citiţi Biblia, nu e de ajuns, treceţi la fapte. Credinţa fără fapte este moartă! Zice Iisus.
- Da, vreau,... am încercat, nu pot. Ştiţi ce mi se întâmplă? Lucruri foarte ciudate... Toată noaptea simt cum Satana rostogoleşte nişte butoaie prin pod, apoi ciocăne în perete, mă strigă, îmi dă nişte idei îngrozitoare... Dacă v-aş spune, ce!!... Vai!... depăşeşte limita maginaţiei! Toată noaptea nu pot să dorm!
Mamei îi căzu o lacrimă pe obraz. Soţia acestuia se retrase cu cei doi copii în camera alăturată, unde îşi petrecea mai tot timpul, fiind ca şi despărţită de soţul ei. El, imediat începu cu un lung lanţ de afirmaţii, învinovăţindu-şi nevasta şi de ceea ce auzise de la bunii lui prieteni şi de ceea ce-şi dădea el cu părerea că ar fi făcut sau cu siguranţă că va face, soţia lui. Intenţia lui era mai bine s-o omoare să scape de chinul cel mistuia zi de zi, noapte de noapte.
Realitatea era alta. Omul dormea cu o bardă sub pat, în camera lui, satana, chinuindu-l toată noaptea, îi zicea: "Omoară –ţi nevasta, ce mai stai, ce mai aştepţi? Scapă de ea odată, să te linişteşti, nu vezi ce dezgustătoare îţi face viaţa? Nu vezi cum ai ajuns, de râsul satului, încornorat?"
Sentimentele de ură pe care le nutrea faţă de soţia sa nu făceau altceva decât să-l împingă până la nebunia de a-i tăia gâtul cu această bardă. Dominat de atâta ură, dar tot mai căuta refugiu în paginile Sfintei Scripturi, doar s-o îndura Dumnezeu de el să reuşească să alunge aceşti demoni, care se năpustiseră asupra casei lui.
Sofia chibzui de ce verset din Biblie să se agaţe, spre a-i demonstra că răul acesta îi va pricinui şi mai mare rău dacă nu va respinge şoaptele diavolului viclean.
- Fratele meu!... dar uite ce verset frumos ne trimite Iisus în astfel de ocazii : "Dacă voieşti să fii ucenicul Meu, leapădă-te de tine, ia-ţi Crucea şi urmează-Mă". Ce frumoasă este această lepădare!!... Ne trebuie această lepădare în faptele, dar şi în toate gândurile noastre. Pe noi gândurile ne ucid... Ce minunat îţi călăuzeşte paşii în viaţă, acest verset! Înseamnă să arunci toate grijile, toată teama, toată suferinţa, toată ura, răzbunarea!... Lasă-le toate pe seama lui Iisus şi roagă-te, roagă-te neîncetat! Pe drum la serviciu, acasă, una să faci, zicând neîncetat: “Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Lasă-L pe Iisus să se răzbune! Aceasta este “lepădarea de sine”, înseamnă să te pui în această slujbă a lui Dumnezeu. Fratele meu, eu am pus de gând să fac din viaţa mea un preş, pentru Domnul. Să treacă şi tăvălucul peste viaţa mea, nu mă mai doare! Pun mare preţ pe suflet, trupul este din lut. Încearcă să faci un pas spre divinitate!... Intră în această armonie cerească, vei căpăta cununa Sfinţilor încă de acum, de aici pe pământ... vei lua legătura directă cu Sfinţii lui Dumnezeu şi ei te va îmbrăţişa cu dragostea cerească şi suferinţa ta se va preschimba în bucurie. O căldură sufletească îţi va contopi inima şi te vei căi de trecutul trăit în haosul întunecat, Vei ajunge să îl regreţi, că nu l-ai trăit tot atât de frumos cu Domnul tău. Răul nu-l poţi învinge cu un rău şi mai mare! ...
Fratele meu, rabdă totul fără cârtire, şi dacă nu poţi să rabzi, treci la îndelunga răbdare, pe care o au Sfinţii lui Dumnezeu. Că numai cu răbdare capeţi biruinţa. Rabdă şi fugi la rugăciune. Dumnezeu îţi trimite acum, această încercare, nu te teme de viclenii vrăjmaşi. Ce-ar fi de casa ta dacă l-ai asculta pe satana? Ce-ar ajunge copilaşii tăi, iar tu unde o sa sfârşeşti? În lanţuri, zăvorât în închisoare pe tot restul vieţii... Aruncă-i înapoi aceste îmboldiri şi ceartă-l să piară din calea şi din tot cuprinsul tău. Spune-i că-I slujeşti lui Iisus, chiar de astăzi, de acum, chiar de-ar trebui să-ţi jertfeşti viaţa ca Sfinţii Pustnici, ca postitorii din pustiuri, care trăiau în crăpăturile pământului de dragul lui Iisus, şi pentru a fi cu Iisus. Sofia, parcă nu vorbea de la sine. Din nou se simţea ca un robot automat care apăsat pe buton executa nişte ordine.
După o lungă perioadă de timp şi după mai multe confesiuni, aura acestui om a început să strălucească deasupra capului său. Înfruntând toate ispitele şi cuprins acum de remuşcări, afirma acum că bun este Dumnezeu şi mare este îndurarea Lui. Cum ar fi ajuns atunci dacă era părăsit de Dumnezeu? Şi cum se bucură acum de viaţă, lângă cei doi copii frumoşi şi inteligenţi, şi alături de soţia sa, care pare acum ca o floare, ce dă miros de bună mireasmă casei lui...
Sofia primise o lecţie de la Iisus. Când biciuia acel asin cu Crucea neagră şi mare pe spate pe cărarea întunecată, silindu-l să meargă spre adâncul pădurii, ea plângea. Iisus, ieşindu-i în faţă pe cărare, i-a zis: "De ce plângi? Voi fi cu tine!" şi iată că acum a înţeles Adevărul.
În această minune dumnezeiască, Sofia descoperea şi mai mult Tainele Cerului: "Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce-a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele......
Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu Sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă Locaş Sfânt Domnului. În care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh" (Efes.2 ; 7-22).
Minunile demonstrau din ce în ce mai mult cât de aproape este Sofia de Dumnezeu, cât de mult Lucrarea Duhului nu întârzie să facă tot mai cunoscut Adevărul cel primise de la Cel Prea Înalt din Ceruri. Târziu spre sfârşitul toamnei, o prietenă a Sofiei a venit plângându-i-se că cineva i-a luat oaia ei de la cioban, lăsându-i altă oaie, mai slăbănogită, în schimb.
- Nu ştiu cum să-mi recapăt oaia mea, tu ştii cât de frumos am crescut-o, o răsfăţată ce dormea în pat la bucătărie. Ştii ce exchibiţii ca la circ făcea cu noi prin casă! Şi acum dacă mă duc la ea la gard, dacă sar eu, s-o vezi cum sare şi ea si se joacă prin gard în curtea acestuia cu mine. M-am rugat de el, m-am rugat de toţi de la primărie să-mi facă dreptate, am ajuns la poliţie, la comisia de judecată. Tot nu pot să-mi recapăt oaia.
- Dar de ce te frămânţi atâta? Cât de păgubită eşti? îi reproşă Sofia.
- Bine, dar tu ştii că Iisus a lăsat pe cele 99 de oi şi a plecat după una, cea pierdută, şi nu s-a lăsat până n-a adus-o în staul lângă celelalte.
- Iisus se referă la oameni, n-a voit s-o lase în gura lupului, adică nimeni să nu piară, nimeni să nu cadă în cursele vrăjmaşului diavol.
- Da, dar eu iubesc oaia mea şi o vreau înapoi.
Lacrimile au început să-i cadă din ochii albaştri şi trişti, ca şi cum i-ar fi răpit cineva pruncul din braţe şi nu animalul din iesle. Sofia o cunoştea de multă vreme şi nu putea rămâne indiferentă.
Mergând împreună la cel care îi luase oaia, ieşi mama acestuia. Întunecată în priviri, cu mişcări necontrolate, cu vocea ridicată, răspunse fără a fi întrebată :
- Mă mir de fiul meu, că nu i-a dat cu ceva în cap femeii acesteia. Ce face atâta caz de o oaie?
- O!... vai, Doamnă, cum se poate ca mamă, să vă exprimaţi cu aşa cuvinte? Dacă Dumnezeu ar îngădui să-i dea fiului dvs. cineva în cap, cum v-ar veni, ca mamă? Aţi greşit enorm, înaintea Cerului. Aţi făcut o crimă din neştiintă, chiar si cu vorba! Adesta este un mare păcat. Şi ce repede se supără Dumnezeu pe noi!!...
După lungi discuţii se îndură şi dădu oaia înapoi. Fiul însă, la puţine zile, jucând barbut la serviciu cu doi ţigani şi câştigându-le banii, a fost aruncat de aceştia de la etaj cu capul în jos. Dimineaţa l-au găsit mort în incinta întreprinderii unde lucra.
“Mamă, ştii tu oare mamă, datoria ta?
Ştii tu cât de sfântă este, dar şi cât de grea?
Mamă, nu uita că fiul, care-l ţii la piept
Poţi să-l creşti ca pe un nemernic
Ori cu suflet drept.
Poţi să creşti din el un înger ori un ticălos.
Pentru asta vei răspunde în faţa lui Hristos.
Mamă, mântuirea ta e naşterea de fii
Dar de fii curaţi şi vrednici,
Pentru cer să fii
Că de viitorul lumii tu răspunzi mai greu
Mamă nu uita răspunsul către Dumnezeu"
("Mama" - Cântări şi Colinde Ortodoxe)
,,Fiţi, dar, urmaşi ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi. Şi umblaţi întru iubire precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine Sfinţilor. Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. Căci aceasta s-o ştiţi, că nici un desfrânat sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli nu are moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvintele deşarte, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării" (Efes.5 ;1,6).
*
* *
Iată, viaţa omului creştin ortodox e atât de complexă, încât pare a fi ca o frunză în vânt, legănându-se dintr-o parte în alta.
O altă prietenă a Sofiei vine plângând că în curând va muri.
- Ce-ţi veni să spui astfel de cuvinte? Eşti bolnavă?
- Nu, nu sunt. Însă am fost la un vraci, la Nucet, sus, într-un deal, puţin mai departe de satul nostru. Acesta m-a privit lung în ochi şi mi-a zis:
- "Fii atentă, eşti bolnavă. Vei muri curând".
- O!... vai, ce păcat mare ai făcut! Cine te-a îndemnat? Hai lasă nu mai plânge! Va muri el, nu tu, că el îl supără pe Dumnezeu cu vrăjitoria lui ! Cu ce drept de decizie ia el aceasta hotărâre asupra morţii tale? El te-a creat ca să se facă stăpânul vieţii tale? Dar, se vede că nici tu nu eşti cuminte, ce-ai căutat la acest vraci? Ai putea să mori, dacă mai umbli pe la dumnezei streini! Tu ştii că acesta aduce vrăjmăşie cu Dumnezeu? Pentru că toţi cei care ghicesc în cărţi, în cafea, în palmă sau care fac tot felul de legări sau dezlegări, indiferent că-i magie albă sau neagră, vrăji sau farmece, erau pedepsiţi în Testamentul Vechi cu moartea, arşi pe rug sau alungaţi din ţară.
"Iar femeia i-a răspuns: Tu ştii ce a făcut Saul, cum a alungat el din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe ghicitori. Pentru ce, dar, întinzi tu cursa sufletului meu spre pieirea mea?"(l Regi 28 ; 9).
"Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ, nedreptate împleteşte inimile voastre.
Înstrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au din pântece, grăit-au minciuni. Mânia lor după asemănarea şarpelui, ca a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei. Care nu va auzi glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă. Dumnezeu va zdrobi dinţii lor în gura lor: măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.
Ca ceara ce se topeşte vor fi nimiciţi; a căzut foc peste ei şi n-au văzut soarele. Înainte ca spinii voştri să se aprindă, ca pe nişte vii întru mânie îi va înghiţi pe ei. Şi va zice omul: Da, este răsplată pentru cel drept! Da, este Dumnezeu care îi judecă pe ei în viaţă!" (Ps. 57).
"Şi Simon vrăjitorul, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!" (Fap.8-8,20).
- Sofia, ceea ce încerci tu să-mi explici este cu totul contrar trăiri oamenilor de azi. Poate nu ştii... azi toată lumea se adună grupuri prin case, bea o cafeluţă, fumează şi o ţigare şi întorcându-şi ceaşca, încep să-şi ghicească vrute şi nevrute Multe dintre acestea merg şi la biserică !
- Nu mă mir, dar ce Duhovnic au ?... că aceasta e urâciune în faţa lui Dumnezeu, dar să nu generalizăm.
- Ba da, Sofia, eu chiar generalizez, am nişte vecine care fac şi vrăji, au învăţat să ia şi laptele de la vaci, pot face vrăji de ceartă şi despărţire între soţi. Pe una am prins-o eu cu vrăjile în poală. Ştiu multe despre ele, şi, dacă le spun, zic: Ei ! Ne distram şi noi puţin! Ce, ăsta e păcat ?
- Nu exagera! Nu cred, nu poate fi adevărat. Aceasta este lepădare de Dumnezeu...
- Da, este, Sofia, şi-a vândut sufletul la diavol!
- Eu tot nu cred, hai să încheiem aici discuţia, să nu facem păcat că bârfim pe surorile noastre de credinţă ! Să nu stârnim mânia lui Dumnezeu!
- Dar crezi că Dumnezeu nu e de aceeaşi părere cu mine, crezi că Dumnezeu nu vede ce am văzut eu? Am o vecină care… aruncă ceva pe la porţile altora şi aud că aceştia chiar se despart ...
- Taci, draga mea! Uite, Dumnezeu poate să facă minuni sub ochii tăi. Dacă El, pe această persoană care zici tu că face o aşa nelegiuire, o vede curată şi nevinovată, să-i reverse belşug şi bucurii asupra casei ei. Dar dacă ea umblă cu astfel de vrăji, cum spui tu… Dumnezeu să facă semn cu ea.
În zilele următoare, un caz tragic i-au lăsat stupefiaţi pe toţi locuitorii satului. Persoana descoperită că făcea farmece s-a spânzurat pe Teleajen, urcându-se pe un stâlp de curent electric. Cineva a surprins-o şi, încercand să se urce după ea, s-o salveze, să nu comită această faptă, îi căzură cizmele sinucigaşei, lovindu-l în cap. A crezut că-l lovesc dracii, să-l alunge, să nu le strice lor planul şi s-a dat de frică jos de pe stalp.. La puţin timp, s-a auzit că a murit şi vraciul din Nucet. Pe o altă ghicitoare, Sofia a descoperit-o chiar din mărturisirea unui preot din Valea Călugărească:
- A !…Stai lângă Mona ?
- Care Mona, părinte ?
- Mona, vrăjitoarea !
- Dar eu nu cunosc aceasta persoană ca fiind vrăjitoare! Nu-i adevărat, o confundaţi cu altcineva, din alt sat… Nu poate fi ea… se mira îndelung Sofia.
- Ei, dar… N-a putut să moară, până nu m-a chemat pe mine acasă la ea, s-o dezleg, într-o seară… De trei ori i-am dat ocol casei, ca să pot alunga spiritele!
- Şi credeţi că s-a mântuit acel suflet... dacă aţi deslegat-o de păcat pe ultima sută de metrii?...
- Nu nu cred, totuşi a putut să moară, Sofia, tu nu vezi ce-i aici, la biserica mea? E atâta lume posedată, sunt atâtea suflete pierdute, că te îngrozeşti? Nu vezi ce de dezlegări se fac aici şi tot nu reuşim! Iată, sunt mulţi copii blestemaţi chiar de părinţii lor… Şi aceasta e o legatură foarte grea!
- Da, părinte, acum mi-am amintit despre cine mi-aţi vorbit. Da avea prietene multe şi mai ghicea în cafea. Dar a avut o mare decepţie şi nu înţelegeam de ce a fost certată aşa aspru de Dumnezeu. Acum înţeleg taina. Pentru păcatul acesta a fost pedepsit fiul ei. Venea din străinătate şi imediat ce a trecut graniţa a adormit la volan. Maşina s-a lovit de un pom, el şi soţia lui au murit pe loc, însă cu copilul lor, prunc înfăşat, care era pe banca din spate, s-a întâmplat o minune: uşa maşinii s-a deschis, iar pe copil un suflu l-a luat uşor şi l-a aşezat pe pajişte la câţiva metri mai departe. Copilul dormea liniştit în scutecele lui, până ce au venit să-l ia ceilalţi bunici ai lui. De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi" (lCor.6 ;17)
*
* *
Sofia înţelegea cum Dumnezeu îi dezvăluie adevărata Lumină, adevărata Cale pe care omul va trebui sa meargă a intra în Veşnicia Cerului... Nimic necurat sau spurcat nu va avea părtăşie ci Iisus Domnul. Totuşi învăţă că nu trebuie să se joace cu cuvintele. Iisus era bunătate, numai bunătate şi nemărginită iertare. Dar la această trezire morală, trebuia să-L descopere umanităţii pe Dumnezeu nu numai ca fiind blând, bun şi iertător. Trebuia ştiut că pe scaunul judecăţii va da o dreaptă sentinţă pentru faptele fiecăruia.
Sofia era obligată să redea frumuseţile şi fericirile eterne ale Patriei Cereşti. Şi cum să înşele acest popor când însuşi Iisus Mântuitorul a purtat-o în zbor, dând ocol întregului glob pământesc, pentru a-i arăta negura în care orbecăie întreaga omenire?
“’Ne e clar, îşi zicea ea, că descoperim în Iisus numai blândeţe şi iubire altfel nu ne-ar fi transmis acest mesaj: "Ieşiţi din ea, poporul Meu!" Un popor care încalcă legile şi el este avertizat de Mântuitorul, oare nu va trebui el să-şi însuşească pedeapsa? Descoperind un Dumnezeu atât de bun, căpătând tot poporul, trecere înaintea Lui, dar oare nu-i revine şi lui marea îndatorire să treacă la ascultare ?!
Iată de ce Sofia e nevoită să nu mintă şi să nu adauge mai mult decât ceea ce a auzit şi a văzut la Dumnezeu, dar nici să ascundă un adevăr, chiar dacă este el tragic, în faţa poporului.
Cineva a acuzat-o că minte, reproşându-i cu ură şi neîncredere:
- Să se usuce limba celui care minte? a zis acesta.
- Să se usuce, a fost nevoită să aprobe Sofia, ca să nu pice de mincinoasă şi să nu producă sminteală ! Dar de ce nu mă crezi pe cuvânt? Iisus a zis: ,,Ce e da, «da» si ce e nu, «nu» să fie!’’ De ce m-ai împins să fac un păcat? Vezi cum îl poţi supăra pe Dumnezeu?
A doua zi, o maşină a dat peste acest bărbat şi s-a aflat într-adevăr cu limba uscată, aşa cum ceruse în jurământul său. Sofia a plâns, a suferit o durere foarte mare în inimă, dar dacă Iisus a dat pe acest suflet jertfă pentru a cunoaşte noi păcatul, oare cine să stea împotriva lui Dumnezeu?
Şi iară cineva o acuză de o mare nedreptate, acuzată fiind că a obţinut nişte iscălituri false, într-o anume împrejurare. Fără să întrebe cine o acuză, Sofia scăpă de pe buze:
- Vai, ce mint oamenii pe pământ! Nu le mai e şi teamă de Cel de Sus, că vine ca fulgerul?
Până seara, acuzatorul a făcut infarct, a plecat la spital, dar acest drum a fost fără întoarcere. "Dumnezeu e şi foc mistuitor". Cine poate să-I stea împotrivă?
‘’Cu cine mă asemănaţi voi ca să fiu asemenea? Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Prea Puternic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui?
El stă în scaun deasupra cercului pământului. Pe locuitori îi vede ca pe nişte lăcuste. Toate popoarele sunt ca o nimica înaintea Lui: ele preţuiesc înaintea Lui cât o suflare.
Iată neamurile sunt ca o picătură de apă pe marginea unei găleţi, ca un fir de pulbere într-un cântar, iată insulele care cântăresc cât un fir de praf.
Nu ştiţi voi, oare n-aţi înţeles ce vă învaţă întemeierea lumii?
Cine a măsurat apele cu pumnul şi cine a măsurat pământul cu cotul? Cine a pus pulberea pământului în laviţă şi cine a cântărit munţii şi văile cu cântarul?
Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: cine le-a zidit pe toate acestea? Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le cheamă! Celui Atotputernic şi cu mare virtute, nici una nu-i scapă! (Isaia 40 ;18….26).
Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbavit şi Cel ce am prezis şi nu sunt strein la voi. Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul. (Isaia. 43 ;12)
*
* *
În timpul «epocii de aur», sub dictatura comunistă, când suferinţele oamenilor erau tot mai grele, cei doi conducători, asigurându-şi o poziţie de neatins, privind în jur, ziceau: "Sunt prea graşi, să mai slăbească", "să îmbrace o haină în plus dacă au frig în casă". Hrana era raţionalizată, iar laptele şi pâinea reuşeai să le cumperi doar dacă stăteai la nişte cozi interminabile. De multe ori, se aşezau sacoşele cu sticlele de lapte de seara pe lângă zidul alimentării, numai aşa reuşeai să prinzi şi un pacheţel de brânză dulce sau un pachet de unt! Prin popor circulau cu o repeziciune foarte mare, frânturi de discuţii pe care le-ar fi purtat cei doi conducători, privind de sus din elicopter:
- Vezi ce de lume la cozi, pe la alimentări? Ea răspundea:
- Vad!... Viermii pământului, nu ştiu nimic altceva decât să mănânce! Să roadă, Nicule, atâta ştiu!
Într-adevăr, dacă aducea la magazin tacâmuri de pui, se formau cozi imense Trebuia să te trezeşti la jumătatea nopţii, să stai uneori chiar în frig şi zăpadă, lucru pe care îl făceau mai mult pensionarii.
Astfel de situaţii înfruntai şi pentru o pâine, asta bineînţeles la oraş. La sate, nici nu încăpeau discuţii de acest gen.
Sofia urma să se elibereze de acest mare stres pentru că fiica ei Narcisa luase vacanţă şi o înlocuia la aceste cumpărături. Aici, întâlni Narcisa o colegă, cu un an mai mică, elevă şi ea la Liceul de Chimie Ploieşti. Auzise despre ea că era olimpică, o elevă foarte inteligentă. Aceasta îi crea momente mai plăcute la statul la cozi şi se întâlneau chiar des, păstrându-i uneori loc mai în faţă. Amândouă, datorită acestor lungi aşteptări, au devenit bune prietene, găsind că au subiecte comune de discutat şi aspiraţii de viitor asemănătoare.
Relaţiile foarte strânse ale acestor două tinere au durat puţin timp, după ce, printr-o întâmplare, Narcisa a descoperit că cealaltă fată frecventa adunările adventiste. Prietena ei îi prezentase credinţa văzută printr-un alt spectru, cu o lume mai bună, mai deosebită. Aici se cânta frumos şi se rugau împreună în ziua de sâmbătă, zi de odihnă neschimbată a Vechiului Testament, legământul veşnic făcut de Dumnezeu, cu noi, oamenii, pe pământ.
Cu cât discuţiile pe teme religioase continuau, adâncindu-se, cu atât convingerea Narcisei în adevărul propriei credinţe era zdruncinată.
- Tu zici să rămân sub ascultare de părinţi, dar eu găsesc că totuşi această credinţă este dreaptă, bună şi respectă ad literam cele 10 porunci.
- Fetiţo, nu te mai recunosc! Mă răneşti cu ideile tale, care ţi-au invadat mintea. Nu te lăsa atrasă în lumea lor. Ei s-au născut în veacul al XVII-lea şi nu sunt scrişi în cartea vieţii. Noi suntem creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, din primii ani după Hristos. Iar această credinţă ortodoxă a rezistat până în 1054. Atunci s-a destrămat trupul lui Hristos, Biserica, şi unitatea credinţei. Cei de la Roma au găsit că au un grad mai înalt de credinţă, pentru că au mormântul Sfântului Petru, răstălmăcind greşit Sfintele Scripturi: "Petre, pe tine se va ridica Biserica Mea. Tu vei fi piatra din capul unghiului".
-Mamă, dar trebuie să crezi cu adevărat în ceea ce crezi; fără dubii, suspiciuni sau îndoieli. Doctrina Bisericii Ortodoxe a provocat un haos în viaţa oamenilor neştiutori de carte. Îţi este clar şi ţie că noi, ortodocşii, noi, am schimbat ziua de odihnă?
- Fetiţo, încercă mama s-o modereze, nu înfrunta o furtună atât de năprasnică. Eşti încă prea crudă, ca să ţii piept valurilor ei.
- Dar nu ţi se pare că sunt destul de mare să am dreptul să cer o explicaţie, ca să pot înţelege Scriptura la justa ei valoare?, ridică glasul copila.
- Eşti încă prea mică, repet, iar cei mici, în vremea cercetării, în vremea ispitirii, îşi pierd curajul şi răbdarea. Cei nesocotiţi se pierd chiar prin harul evlaviei, fiindcă unii vor să facă mai mult decât pot. Cei tineri şi neîncercaţi în căile lui Dumnezeu pot să rătăcească, ajungând chiar în locuri primejdioase, dacă nu vor să asculte sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Va mai trece încă foarte multă vreme până ce vei dobândi Înţelepciunea Cerească. Aceasta nu se învaţă la nici o şcoală din lume, şi este ascunsă dinaintea multora. Mulţi se depărtează de ea prin însăşi viaţa lor. Înţelepciunea lumii e alta şi se deosebeşte de adevărata înţelepciune cerească, pentru că mulţi o văd mică şi neînsemnată, dar ea calcă în picioare tot ce e pământesc.
Aşadar, depărtează-te de vorbele amăgitoare ale unor înţelepţi făţarnici, care vor să te înduplece să ieşi din ascultare. Vechiul meu duşman nu încetează cu ispitele. Le întinde către tine, ca tu căzând în ele, eu să port rănile tale şi să cad şi eu pentru tine.
”Dacă însă cineva nu poartă grijă de oile sale şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios". (lTIT.5-8)
- Ba, mai rău, mamă, pot fi căzută şi eu şi tu, şi chiar toţi ortodocşii, pentru că am schimbat Legea. Iisus n-a venit în lume să schimbe Legea ci El a venit s-o plinească. Ce dovezi mai incredibile ca acestea mai vrei? Când Dumnezeu dă o lege veşnică poporului ales, poporului lui Moise, n-ai nevoie de o altă explicaţie ca să poţi fi convinsă că noi pe undeva greşim, că există undeva o eroare.
În zadar lupta mama să-şi apere copila de viforul ispitelor, că argumentele nu-i erau de ajuns de convingătoare. Victimă a acestei profeţii mincinoase, complica şi mai mult înţelegerea dintre cele două, mamă şi fiică.
Sofia, copleşită de durere, asista acum la sufletul încătuşat al fiicei sale, cum aluneca din ce în ce mai mult în adâncul ispitirii. Prietenia cu această fată, din credinţa adventistă, părea şi mai solidă. În multe zile la rând, ieşind de sub ascultarea mamei, se ducea cu bicicleta tot mai des pe la ea, irosindu-şi timpul.
Se crease o situaţie destul de delicată. Mama îşi dădu seama că trebuie să tacă şi să îndure cu răbdare ispita, ca nu cumva, chiar cu puţine vorbe spuse la mânie, să nu-i tulbure şi mai mult viaţa fiicei sale.
"Privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi când vine ispita" auzise la Învăţătorul ei:
- O, Doamne, Mântuitorule, ispita aceasta face prea mult zgomot de vorbe, dezvoltă nişte lovituri bine plasate, încât vrăjmaşul meu, Satana, pare că-mi va da mult de furcă. Această luptă se vede că nu se va sfârşi prea uşor şi prea repede. Tu, care poţi controla legile firii, schimbă şi această prietenie dintre aceste două copile, ce rătăcesc neştiutoare spre adânc.
Totodată, rugându-se Sofia, găsi prilej de a discuta cu acea fiinţă, de la care îi venea ispita, în locuinţa acesteia. Cu cele mai adânci sentimente de milă şi iubire, îi explică despre marea în care se afundă. Un sfat nepreţuit îi dădu, pentru a-i salva sufletul de la înec, înfruntând marea de ispite. Ştia că acest salt e foarte greu, dar îi promise ca o mamă că îi va sta alături şi c-o va ajuta în toate nedumeririle ei. A primit însă un răspuns de-a dreptul respingător. Cu un reproş în privire, cu un comportament dur, nu prea comunicativă, epuiză repede ce-a avut de spus şi se despărţiră mai rapid decât ar fi putut crede.
Sofia sfârşi prin a zice:
- Dumnezeu să te aducă în staul pe braţe, ca pe oaia rătăciă, ca să vezi că alta este calea către El. Şi te rog să nu-mi mai ademeneşti fata, căci cu preţul vieţii mele, voi lupta s-o apăr de tine şi de credinţa ta.
A doua zi, Narcisa, venind de la liceul de unde făcea naveta cu trenul, după puţin timp a plecat iar cu bicicleta la prietena ei, la Boldeşti. A stat destul de mult. Se făcuse seară. Coborând la uşa blocului, să vină acasă, a constatat că bicicleta nu mai era acolo unde o lăsase. S-a uitat în jur, a căutat-o peste tot, dar în zadar. Bicicleta fusese furată. A mers pe jos până la poliţie, la oraşul vecin, Scăieni, apoi a venit de acolo pe jos acasă. Era destul de târziu în noapte.
Viaţa mamei trecea acum prin iad. Spaima şi durerea o făceau să strige la Dumnezeu. Lacrimile nu mai încetau să-i curgă pe obraz. Crezu că o nenorocire s-a abătut peste ea. Căzând victimă gândurilor ei, mama o şi vedea pe fiica ei îndepărtată de la sânul ei. Această ruptură o secătuia, o rănea pe mamă de moarte.
Cât ar fi dorit să întoarcă timpul înapoi, să o vadă iar cum venea, micuţă fiind, cu braţele întinse şi-i sărea după gât. Această nefericită întâmplare îi complică viaţa mamei, care, prăpăstioasă cum era, credea chiar că nu-şi va mai recupera fiica.
- Doamne, cum să înfrunt această dramă?!... gândea ea. Oare de ce am născut un copil, ca să-l pierd la 15 ani?
Întunericul nopţii, ce cădea cu atâta repeziciune, îi întuneca şi mai mult gândurile.
- O, Doamne, cumplită fiară e potrivnicul meu! Cine să-i stea împotrivă? Adevărul e că n-am luptat prea mult să-mi salvez fiica, puteam să mă implic mai mult, să fiu mai aspră cu ea, să procedez mai dur. Ca părinte se cuvenea.
Când aceste gânduri îi invadaseră mintea şi inima, cu paşi repezi se apropie fiica ei. În poartă se opri şi căzu plângând pe pieptul mamei.
- Merit să mă baţi, mamă, mi-a furat cineva bicicleta. Am pierdut timpul în zadar pe la poliţie. N-au prins nici un hoţ. Am venit plângând de la Scăieni pe jos până acasă, în noapte, în întuneric, mamă. A fost un drum înspăimântător !
Mama rămase încremenită, într-o tăcere adâncă, nu mai avea grai. Copila începu din nou a se umili în faţa mamei:
- Ştiu, mamă, sunt foarte vinovată. Dumnezeu m-a pedepsit că nu te-am ascultat. Dumnezeu mi-a dat această palmă dură, dar nu voi mai călca pragul acestei fete niciodată în viaţa mea. Nu-mi mai trebuie! Am avut destul timp în această seară, pe acest drum atât de lung, să constat că de fapt am greşit şi înaintea ta şi înaintea Cerului, împotrivindu-mă legii şi credinţei noastre, care e atât de sfântă şi curată...
Te rog, mamă, zi ceva, ştiu că tu eşti bună şi m-ai iertat, dar zi ceva, te rog,.. De ce taci? Îţi pare rău de bicicletă?
- Nu-mi pare rău că am pierdut o bicicletă, mă bucur că am câştigat sufletul tău. Ce-aş fi făcut dacă te fura vrăjmaşul pe tine? Ţi-am spus că el întinde multe laţuri ca să mă prindă într-un fel.
O, vai, Doamne!, Tu nu încetezi a face bine tuturor oamenilor care Te cheamă în ziua necazului lor. Cum să-ţi mulţumesc pentru atâta bine? Te rog, Doamne, nu înceta să ne izbăveşti pe noi de vrăjmaşii noştri.
Povestea aceasta însă nu se termină aici. Această fată a început acum să vină ea acasă la Narcisa. Nu putea înţelege, cum dintr-o dată, lucrurile au luat aşa o întorsătură, cum a reuşit Sofia să o rupă definitiv pe fiica ei, de concepţiile şi de credinţa adventistă. Se şi văzuse stăpâna reuşitei sale, mândră de a fi convertit un suflet slab şi mic, dezbrăcându-l de haina luminii, haina lui Hristos. Principiile înalte după care era condusă de către predicatorii acestei credinţe o făceau sigură pe ea şi când ademenea un suflet, greu îl mai putea readuce cineva la calea adevărului. Fără modestie şi cu mult curaj, dorind să lege din nou prietenia, încerca prin daruri s-o atragă iar pe Narcisa în familia ei adventă.
Sofia, cu Biblia în mână, a condus-o prin toate pildele Mântuitorului, citind destule versete, care argumentau că Iisus cere, indiferent de ţară, neam şi limbă, de pe toate continentele lumii, doar un trup bine alcătuit:
"În loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot - prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se - sporeşte în creşterea lui Dumnezeu". "Luaţi seamă să nu vă fure mintea cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii". "Ca să se mângâie inimile lor, şi ca ei, strâns uniţi în iubire, să aibă belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu - Tatăl şi a lui Hristos. Întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei" (Colos. 2 ;19, 8,9, 2,3).
"Faceţi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţuri, aceeaşi cugetare" (Filip. 2 ; 2).
Sofia simţea, că şi de astă dată, plutea pe deasupra cuvintele cu mare tâlc: "Urechi veţi avea şi nu veţi auzi cu ele". Această tânără fată nu auzise nimic şi nici să vadă nu văzu nimic în "Cartea Legii" ce i-a fost pusă înainte.
Dar iată, căzând în propria capcană, pierde aura pe care credea că o are. Dumnezeu, mâniindu-se ridică de la ea inteligenţa, tocmai acum când mai avea trei luni să termine Liceul ‘’Dumnezeu e şi foc mistuitor.’’ Era inteligentă dar nu şi înţeleaptă. Iată, acum ea le pierdu pe amândouă! Mari sunt lucrările lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lucrează.
Din voia Lui aceasta cade drept jertfă înjunghiată pe altarul Sfânt, ca să afle Sofia că nu numai din cuvinte este cunoscută voia Domnului Iisus, ci şi din fapte. Când Mântuitorul mâna acel asin cu o Cruce mare şi neagră pe spate, ea plângea. Din nou i-au răsunat acele cuvinte. Abia acum înţelegea sensul lor şi ceea ce voia Iisus de la ea !
*
* *
Mai la vale, la o stradă de casa ei, locuia un bărbat ce urma altă credinţă, cea penticostală. Şi acesta devenise foarte violent şi sâcâitor. Dorinţa disperată pe care o avea, mergând pe străzi cu Biblia în mână, era să le insufle tuturor legea care credea el că îi mântuie pe toţi oamenii de pe pământ. O predestinase pe Sofia, pentru neascultare, infernului întunecat, fiindcă nesocotea această credinţă a lui. Sofia nu voia să atragă duşmănia cuiva. Cuvântul Evangheliei este: ’’Atunci se vor arăta pe cer semnul Fiul Omului şi vor plânge toate neamurile pământului.’ (Matei.24 ;30)
Sofia făgăduise, şi această datorie o avea către Dumnezeu, a iubi pe toţi oamenii de pe pământ. Avertizările lui Dumnezeu sunt foarte clare pentru noi toţi - să trecem la ascultare-. Scopul Său e să nu plângă nimeni, la această zi a cumplitei Judecăţi. El dă lumii întregi acum şansa de salvare de la această dezbinare, rătăcire, rupere dintr-un singur trup, Biserica: ‘’Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup: fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat’’. (l Corint. 12 ;13).
In ceea ce o priveşte, în clipa de faţă, Dumnezeu trebuia să o convingă pe Sofia să înţeleagă problemele cu care se confruntă fraţii ei de pe tot globul pământesc aflându-se preocupaţi de alte interese se închinau la alţi idoli streini. Şi nu se putea fără victime. Omenirea merge în declin, România este favorită de Prea Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu! Cel ce împarte destine împarte acum poporului român un destin. El, Poporul Ortodox trebuie să fie acela care să facă primul pas spre Dumnezeu! Aceste lucruri trebuiau înţelese de toţi fraţii ei. Sofia încerca să-i explice şi sărmanului frate rătăcit, dar el o găsea pe Sofia o rătăcită. Acest ins, o şi dădu pe Sofia, anatema....
Dar, vai!... într-o noapte, foc a căzut din cer peste casa lui, În zadar au bătut clopotele bisericii din parohie, să sară lumea să-l scoată din foc. Flăcările au invadat rapid toată casa, iar el a fost găsit ars de viu, mistuit ca în flăcările iiadului. Şi cât a blestemat Sfintele Icoane şi cât ura Sfânta Cruce şi Casa lui Dumnezeu, Biserica.
Iată, despre o moarte ca aceasta se spune în Biserica noastră a fi o moarte fulgerătoare, de care nu se bucură Dumnezeu, însemnând o mare pedeapsă, cum ne relatează şi Sfânta Scriptură: "Şi el răspunzând le-a zis: Credeţi oare că aceşti galileeni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii fiindcă au suferit acestea? Nu, zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.
Sau acei 18 inşi peste care s-a surpat turnul Siloam şi i-a ucis, gândiţi oare că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu, zic vouă, dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel" (Luca 13 ;2,3, 5).
A te pocăi nu înseamnă a te rupe din ‘’UNUL’’ trupul Bisericii lui Hristos, ci a te întoarce de la păcate, de la călcarea poruncilor Legii. Dar fiecare pasăre după limba ei piere, cum ziceau bătrânii atunci când întâlneau mândrie, egoism şi neascultare.
De altfel, Mântuitorul n-a fost niciodată un dictator: "Dacă vrei să fii ucenicul Meu, leapădă-te te tine, ia-ţi Crucea şi urmează-Mă". Deci El pune accentul pe "dacă vrei". Dumnezeiasca Scriptură ne relevă şi acestea: "Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra" (Ecles.1 ;15).
Cine nu e înscris în Cartea Vieţii nici nu va lipsi şi aşa vom înţelege cuvintele lui Dumnezeu pentru poporul Său, pentru oile turmei Sale: "Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale! Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul, şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tăceri, lauda buzelor noastre". "Tămădui-voi urmele căderii lor de la credinţă, îi voi iubi din toată inima Mea, căci mânia Mea s-a depărtat de la ei". "O, de ar fi cineva înţelept ca să priceapă acestea şi ager ca să poată pătrunde cuvântul cel adânc! Căile Domnului sunt căi drepte! Cei drepţi merg pe ele în bună pace, iar cei nelegiuiţi se poticnesc şi cad" (Osia 14 ; 2,3, 5,10).
Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu vor să-şi clădească locuinţă în cer, voind să facă mai mult decât pot, dar se pierd chiar prin însăşi harul evlaviei lor, şi rătăcind pe drumuri necunoscute, ajung în locuri primejdioase. Apucând pe altă cale, sfârşitul lor va fi foarte tragic.
"Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea". "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia". “Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el. Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului" (Ev.10 ;24, 37,39).
Dar se vede că taina aceasta mare, ascunsă este unora. Aceştia spun că însetează după acest izvor de apă vie, că inimile lor se topesc de sete după adevăr, dar calcă cu atâta nepăsare orânduirile Sfinţilor Apostoli, dispreţuind pe mama noastră, Biserica. "Nu este, oare, scris: "Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile"? (Marcu 11 ;17). "Mă mir că aşa degrabă treceţi de la Cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie. Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!" (Galat. 1 ; 6,9). "Dacă într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel" (Colos. 1 ; 23).
Iată, Sfântul Apostol Pavel a propovăduit o singură Evanghelie la toată făptura de sub cer. Dar rolul pe care-l joacă forţa răului este să ne conducă la ruptura definitivă cu trecutul, aruncându-ne pe un drum fără întoarcere. Pe un refugiu care nu este zidit pe temeliile apostolilor. Acestora le insufla neîncrederea, căutând o desăvârşire, o sfinţenie a înaltei trăiri duhovniceşti? Vrând o trăire mai adâncă şi mult mai altfel decat a celorlalţi? Intenţia lui este să-l scoată din ascultare, din ‘’unul’’ trup, care este al nostru, al tuturor.
Şi-au pierdut viaţa atâţia Martiri pentru acest Adevăr, iar când l-am dobândit, lumea nu l-a mai vrut? Pe cine preocupă aceste mari interese pe toate meridianele lumii, ca să fărâmiţeze Evanghelia, fărâmiţând unul ’’Trupul lui Iisus, Biserica?’’
*
* *
Totdeauna, Bunul Iisus împlineşte ceea ce a făgăduit, totdeauna se va ţine de ceea ce a vorbit dacă şi tu rămâi credincios în dragostea Lui. El răsplăteşte pe cei buni şi pune la grele încercări pe cei iubiţi ai Săi.
Prin grele încercări trebuia să treacă Sofia, în aceste momente, ca să rămână credincioasă Harului Mântuitor. Uneori, în neliniştea şi durerile ei sufleteşti, avea mare nevoie de o fiinţă la fel de înflăcărată după cuvântul lui Iisus. Această calitate o descoperi la una din vecinele ei. Dar această doamnă Elena, vecina de la câteva case mai departe, s-a convertit la credinţa adventă.
Cele două prietene au mai vorbit frumos încă mult timp despre Domnul lor Iisus, a dezvălui multele taine ce erau cuprinse în frumoasele versete ale Dumnezeieştile Scripturi. Mai alles că Sofia aştepta cu multă răbdare să lucreze Preabunul Iisus să o readucă pe prietena ei, pe Calea cea sigură spre mântuire. Nici una însă nu lucra cu scopul vădit de a o converti pe cealaltă. Iată însă, această prietenie a luat o curbură neaşteptată.
Într-o zi, Elena se opri în poartă, refuzând să mai intre în casă, punând simplul motiv că-i minunat să stai în aerul curat şi cald de afară. La puţin timp însă, un bărbat necunoscut a oprit maşina şi a coborît lângă ele. Sofia ghici foarte repede că acesta este un predicator ce urmăreşte alt scop. Lângă o masă afară, la umbra unei bolte de viţă-de-vie, cei trei aveau acum de dezbătut un subiect foarte aprins:
- Soră Sofia, insista predicatorul, ce mult aş vrea să faci parte din familia mea adventă! Vreau să vii să cunoşti mai întâi această mare familie. Vreau să-ţi recomand credinţa noastră adventă în care te vei mântui. Am înţeles că eşti o bună credincioasă dar numai în credinţa noastră, capeţi mântuirea.
Brusc, Sofia se simţi mai umilită ca niciodată. O umilinţă şi un dispreţ adresate parcă indirect mamei şi bunicilor ei sfinte, bunilor şi străbunilor sfinţi trecuţi în veşnicii. Un fior rece îi îngheţă tot trupul.
- Bine, eu să mă mântuiesc, aceasta e marea mea dorinţă pământească! Dar ce să înţeleg despre Sfinţii mei Părinţi, de 2000 de ani încoace? Ei sunt în iad?
- Nu! Sau da, sunt în iad, sau… nu ştiu ce să cred, dar nu sunt în rai!, răspunse el nehotărât.
- Bine, dar dacă merg în rai, vreau să merg în sânul Sfinţilor mei Părinţi, aşa cum a mers şi Lazăr în sânul lui Avraam. Fără ei n-ar mai fi frumos raiul!, îşi dădu cu părerea Sofia.
- Nu, dacă n-au fost adventişti, n-au dobândit raiul, soră Sofia, să fii sigură de acest lucru!, continuă convingător predicatorul.
- Atunci eu nu vreau să mă mai mântuiesc, domnule predicator. În comparaţie cu mine, mamele mele de 2000 de ani încoace, au fost nişte sfinte. Ele se purtau modest, apropiindu-se de înfăţişarea Maicii Domnului, îngrijind de mulţi copii şi de bărbatul lor, smerite şi supuse, cuminţi şi harnice gospodine. Ar fi nedrept ca eu, care sunt o păcătoasă, să le privesc cu milă chiar pe ele. Nu cumva vă înşelaţi, domnule ?
Predicatorul, un om în vârstă, bine pregătit în teologie, găsi imediat un alt subiect de discuţie, aventurându-se într-o luptă de neînvins.
- Soră Sofia, uite noi avem alt plan spiritual, cu posibilităţi nelimitate. Desigur, ţi se va întinde o mână tot de la Iisus, bineînţeles, să duci o viaţă mai frumoasă pe pământ, dacă accepţi să ne stai alături.
- Ce mână să mi-se întindă? Ce înseamnă la dumneavoastră “alte posibilităţi”? Dumneavoastră credeţi că-mi vând sufletul?
- Ei!, nu privi lucrurile chiar aşa, dar la noi poţi duce o viaţă mai frumoasă!
- Ce înseamnă o viată mai frumoasă?
- La noi, o viaţă mai frumoasă, înseamnă o naştere din nou.
- Şi o naştere din nou?, îl iscodi Sofia.
- O naştere din nou înseamnă o altă viaţă. De exemplu, plină de renunţări; la băuturile alcoolice, la fumat, la întreruperi de sarcină, la desfrânare, la minciună, la ură, crime, agonisirea de câştig urât şi altele şi altele...
- Oare credeţi că Biserica noastră îngăduie astfel de păcate? Nu înţeleg de ce v-aţi rupt de Biserică. Credeţi că această cale, pe care aţi ales-o e plină de flori şi trandafiri? Dacă e o iluzie deşartă ? Dacă la capătul ei, totuşi, se află o prăpastie adâncă şi sfârşitul va fi atât de groaznic, dacă veţi alunecă în iad?
- O, nu, soră Sofia, calea noastră sfârşeşte în patria cerească, în Ierusalimul cel de sus.
- Toată lumea doreşte Patria Cerească, toată lumea e aprinsă după dorinţa de mântuire, dar dacă iese din ascultare, iese de sub aripa lui Dumnezeu.
Predicatorul adventist şi prietena Sofiei văzând atâta împotrivire, plecară, dar nu plecară convinşi de greşeala lor, ori asumându-şi vreo vină ca fiind cei ce s-au rupt din una Dreaptă şi Sfântă Credinţă, sau că ei ar fi fost mădularul rupt din Trupul Bisericii, din Trupul Mântuitorului.
Plecară, dar cu dorinţa mai înverşunată, să caute alte ajutoare, care să-i susţină în lupta lor.
La numai câteva zile, la poartă opri din nou o maşină luxoasă neagră, din care au coborât alţi predicatori, unul din Ploieşti, altul din Câmpina.
- Pace ţie, soră Sofia! Pacea lui Iisus!
- Pace peste toţi binecredincioşii Domnului!, răspunse înflăcărată Sofia.
În pofida curatelor sentimente pe care le nutrea faţă de iubirea de aproapele, simţea acum că vorbele lor vor degenera într-un război neaşteptat, în care ea vedea acum descătuşate forţele răului.
Ca să lupte, avea nevoie de multă forţă şi curaj şi, mai ales, de multă înţelepciune. Era singură. Deşi era cu familia ei, totuşi ei înălţau din umeri neputincioşi. Aceşti predicatori dând buzna în casă, aşezaţi pe scaune în jurul mesei în sufragerie, i-au adus în dar o carte "Tragedia veacurilor", sfătuind-o pe Sofia s-o citească. Din paginile ei va putea să înţeleagă adevăratul sens al cuvântului "mântuire". Calea ce va ridica pe muritori la Tatăl Ceresc.
Desigur, Sofia nu s-a împotrivit cunoaşterii acestei cărţi şi chiar a admirat-o pe scriitoarea Elena White pentru cunoştinţele vaste dovedite. Dar Sofia avea cu totul altă ascultare şi de voie, de nevoie, era datoare să-şi poarte Crucea ei până sus, la Golgota, atrăgând la Izvorul vieţii pe toţi cei însetaţi după adevăr şi dreptate. Admira inteligenţa unora care şi-o puneau în slujba oamenilor, dar ea nu se afla demnă de această laudă. Nu aducea lumii descoperirile savante din multele ei cercetări în istoria omenirii, ci Dumnezeu îngăduise, ca cea mai umilă fiinţă, s-o facă părtaşă acestor mari taine dumnezeşti:
‘’Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa ; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el’’(Ioan 7 ;18). Deci :
‘’Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale. Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier:
Căci nu suntem ca cei mulţi care strică cuvantul lui Dumnezeu ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos’’.(ll Corint.2 ;14,15,17),
- Deci şi eu aş vrea să gândesc liber ca această scriitoare, zise Sofia, să scriu numai ce-mi convine mie şi ceea ce constat eu că ar fi frumos, pentru că aşa mă ajută mintea, din cercetările mele pământeşti. Dar eu nu din inteligenţa mea încerc să aduc laude Prea Înaltului Dumnezeu. El este Cel ce mă îndeamnă să aştern pe această coală de hârtie, mărturisind Graiurile Gurii Lui! Când voi fii chemată la Scaunul de Judecată voi avea oare scuze, «N-am ştiut Doamne?!» Sau… «Am scris şi eu, Doamne, o carte imaginară, că aşa m-a dus mintea? Iată, deci, Harul Domnului nu-mi îngăduie să scriu decât ceea ce am văzut, am auzit şi am înţeles din Cuvântul Lui! Un miracol mi-a schimbat viaţa, mi-a schimbat propriile mele idei şi gândiri. M-aş fi opus acestei forţe divine, dar nu credeam că voi mai putea fi la fel de fericită, alegând moartea, alegând iadul, alegând neascultarea. Acum, aceasta mă obligă să-mi pun sufletul, să-l pierd chiar, pentru fraţii mei ortodocşi.
Dar oare ce să cred despre această carte ‘’Tragedia veacurilor’’? Îmi aminteşte despre o mică povestioară spusă de părinţii mei asemănătoare cu aceasta:
Un om era nevoit să treacă un ocean plin de primejdii, prin multe şi mari încercări. O singură corabie era la ţărm. Cu siguranţa că-l va duce la limanul mult dorit. Acea corabie era întocmită după singurul model al bătrânului Noe şi construită din lemn de cedru, un lemn cu o istorie si mai veche. Acest cedru răsărit dintru începuturi, dintr-un sâmbure de adevăr, exact pe mormântul şi din gura lui Adam. Mai apoi, tot din acest cedru a fost lucrată Sfânta Cruce atât de grea şi dureroasă a Mântuitorului, lemn care nu putrezeşte niciodată. Datorită acestei calităţi, Sfânta Cruce a fost găsită după mult timp şi după multe si grele încercări, de Împărăteasa Elena cea iubitoare de Hristos. Dar iată, dintr-o parte şi alta au apărut mai mulţi corăbieri, îndemnând pe bietul om că toate au acelaşi mers la fel de bun spre aceeaşi destinaţie! Din păcate însă corăbierii aveau o corabie improvizată, lipsindu-i multe piese. Sărmanul om s-a urcat, fiind ademenit, convertit. În tulburarea apelor adânci, corabia începu să se clatine, sfărâmându-se de valuri. Lovindu-se de valurile înspumate, corăbierul a rămas numai cu cârma, omul înecându-se în ocean. Sfîrşind în acel adânc, ar fi dorit acum să ceară despăgubiri cârmaciului, dar deja era prea târziu! Iată această carte, „Tragedia Veacurilor” să nu se asemene acelor corăbieri, care luându-şi o cârmă în mână îşi vor închipui că vor trece oceanul, fără să-şi asigure mai întîi rezistenţa cedrului din care e construită corabia. Imi pare rău, dar va trebui să mă retrag cu demnitate din faţa unor astfel de corăbieri. Sunt liberi să-şi decidă singuri soarta, iar cei ce vor să se îmbarce în acest proces de distrugere a omenirii nu au decât să-şi asume toată responsabilitatea.
*
* *
‘’Rămâi totdeauna langă Mine şi lasă la o parte plângerea şi nemulţumirea ta, teme-te de Domnul iar nu de oameni! Eu dau fiecaruia dupa faptele sale’’, zice Domnul.
Sofia observă că Iisus, aşa cum a promis e cu ea, deşi crucea ei devenea tot mai grea. Forţele sufleteşti încă nu se putea înălţa la o taină atât de înaltă. Mult Iubitul Iisus odihnea în inima ei, dar ea trebuia să aibă curajul să meargă până la capăt, explicând cât de negrăit este Adevărul. Cufundată în acest adânc al Dumnezeirii trebuia să lupte din răsputeri pentru claritatea întocmirii Sfinţilor noştri Părinţi. Uneori, îşi ridica crucea cu lacrimi de bucurie, alteori cu greutatea pe inimă şi cu amărăciunea în suflet. Cunoaşterea necesară a mântuirii era conştiinţa plină de evlavie, cinste, adevăr, sinceritate, măsura caracterului şi valorile sufletului fiecărui om, iar ea începea, de acum, să-şi atragă duşmănia unora cărora toate acestea le lipseau cu desăvârşire. Când credea că face un pas înainte, se trezea deodată cu foarte mulţi şi mai înapoi. Nenea Ion Pocăitul, dintr-un oraş vecin, Scăieni, voia neapărat s-o cunoască pe Sofia :
- Vă rog, Doamnă, mergeţi cu mine la adunare la noi.... Ce predici! Ce frumos ne rugăm... Stiţi... Vă duc la Sibiu, la predicatorii de la conducerea bisericii noastre.
- Merg!, zise Sofia, din curiozitate.
- Nu! Nu te las... oriunde te poţi duce, la toate mânăstirile din ţară, dar acolo nu!, insistă Radu,suspicios şi plin de nelinişte în glas.
- De ce te temi?, întrebă Sofia, uimită, poate şi acesta face parte tot din Lucrarea Duhului Divin.
- Domnul Radu, nu vă faceţi griji. Ştiti... doarme la hotel, n-o costă nimic! insistă nenea Ion. Sofia, sub ascultare de mai marele ei, refuză categoric acest frate, tot atât de rătăcit, deşi îşi zise ea atunci, era unica ocazie, atât de bună, să împrăştie mesajul mai departe, una din îndatoririile ce-i reveneau din orânduirea Celui de Sus. Dar dacă nu vine ‘’Mahomed la munte, veni muntele la Mahomed’’. Dintr-o maşina luxaosă, la poartă Sofiei coborâră doi bărbaţi.
- Pace lui Hristos!
- Doamne, ajută!, se salutară cu toţii.
În jurul unei mese, cu câteva scaune lângă ea, se aşezară împreună. Urmă o umbră de tăcere pentru câtva timp. Într-un târziu, unul din predicatori, izbucni într-un şir de vorbe:
- Soră Sofia, te rugăm, botează-te în credinţa noastră. Noi suntem aleşii Domnului. Noi nu bem vin, nu mâncăm carne, nu mergem la joc. Noi n-am schimbat Legea, păstrăm ziua Domnului, sâmbăta! Pedicatorul încerca prin toate metodele de convingere a o convertii pe Sofia, că numai ei sunt cei desăvârşiţi !
- Soră Sofia, vântul bate cu putere şi unde suflă El, rodeşte harul lui Dumnezeu. La voi, ortodocşii, cum rodeşte? Prin violenţă, ucideri, desfrâu, minciună, lăcomie după avere? Aş putea înşirui până mâine păcatele săvârşite de voi, ortodocşii..., completă şi celălalt.
Sofiei îi scăpă o lacrimă din ochi.
- Pentru cine plângi?, întrebă predicatorul.
- Pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru noi toţi, că nu vom intra nici unul în Împărăţia lui Dumnezeu. Un fluviu nimicitor ne va împinge laolaltă pe toţi, la gura iadului, în focul cel nestins.
- Dar, soră Sofia, botează-te în credinţa noastră, că nu vei mai fi tristă şi nu vei mai gândi negativ!, o sfătui din nou predicatorul.
- Dar cum să mă botez din nou, dacă sunt o dată botezată? În Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi acest botez dăinuie de 2000 de ani. Singura credinţă care vine din trecutul îndepărtat este a bătrânului creştinism. Ca să se statornicească această credinţă Sfântă şi dreaptă, credinţa ortodoxă, şi-au dat viaţa mulţi Sfinţi Părinţi, s-a vărsat mult sânge. S-au adunat toţi Sfinţii pământului, formând Sinoade, în care au dezbătut în lumină, adevărul şi calea pe care ne-o lăsase Iisus, El, ‘’Lumina Lumii’’: Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1 ;16,17).
Iată, 2000 de ani, Biserica Ortodoxă este stâlpul pe care viţa-de-vie (ortodocşii), urcând spre soare, spre lumină, a rodit strugurii dulci şi gustoşi. N-au putut-o năpădi bălăriile, s-o înăbuşe, s-o facă să nu mai rodească. Avem Sfânta Tradiţie…
- Nu, nu, nu! Traditia, nu!
- Nu? Bine, dacă, totuşi, dumneavoastră nu vreţi să vă faceţi părtaşi acestei Sfinte Tradiţii care este la fel de valabilă ca şi Sfânta Scriptură, fiind fondată pe îndemnul şi poveţele părinţilor apostolici, atunci hai să ne închipuim că, purtaţi de o barcă, am naufragiat pe o insulă pustie. Să nu ne lasăm influenţaţi nici de alte scrieri, de alţi Sfinţi Părinţi de la Sfintele Sinoade ecumenice. Avem doar Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, după care cercetând împreună, vrem să răstălmăcim tainele adevărului. Ce să înţelegem?
Dacă în Hristos m-am botezat, în Hristos m-am şi îmbrăcat (Galat. 3; 27). Atunci de ce insistaţi să mă dezbrăcaţi de haina luminii?
- Nu, Sofia, erai prea mică şi nu ştiai nimic. Botezul adevărat s-a făcut de Iisus Hristos, fiind mare, având 30 de ani.
- Dar Iisus de ce s-a tăiat împrejur la opt zile? Nu era prea mic? Ce însemna tăierea împrejur? Ce însemna botezul? Nu e acelaşi legământ făcut cu Dumnezeu, ca aleşi ai Săi? Oare ce ne tâlcuieşte Iisus în parabola nunţii fiului de împărat?
"Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând Împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini, şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi"
( Matei 22 ;10,14).
Ce aveţi de explicat despre această mare pildă a Domnului nostru Iisus Hristos? Oare (zicem noi) chiar dacă e om rău, oare să nu fie aruncat afară? Ci vai, dar acest suflet nebotezat, adică fără de haină, care înseamnă botezul, să fie chiar atât de aspru pedepsit? "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi si îmbrăcat. Aruncat acolo unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Oare să nu ne îngrozim de această înfiorătoare cădere? Iar dacă mai deschidem Sf’ânta Scriptură, Sfântul Pavel ne încredinţează zicând acestea : “Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi” ( II Cor. 11 ;8) Oare ce înseamnă acest adânc şi tainic verset ? De ce păgubeşte pe unii să îmbogăţească numai pe una singură Biserică a lui Hristos, aceea născută din Duh şi Adevăr? Ce s-au gândit mamele noastre? Grăbindu-se, au alergat cu pruncii lor mai degrabă să-i îmbrace în haina lui Iisus? Eu cred că au avut gândul frumos şi mult plăcut lui Dumnezeu, dar nu s-au inspirat oare din Sfânta Biblie?
"Şi o femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului intrând în casa mea, rămâneţi" (Fap.16 ;14,15). "Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea, şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele" (Matei 3 ; 5,6). "Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-se s-a deschis cerul" (Luca 3 ;).
Iată, nicidecum nu ne specifică vârsta de la care începe botezul, ci se vede că botezându-se tot poporul, de la mic până la mare, aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu. Iar care au avut păcate de mărturisit şi le-au spălat prin acest botez. Dar fiţi siguri, domnilor, că au făcut repede altele şi în faţa lui Dumnezeu, nimeni nu e fără de păcat.
- La noi, botezul înseamnă iertarea pacatelor. Ce ştiai când erai mic? Ce păcate aveai să mărturiseşti?, puse întrebarea predicatorul.
- Mărturisirea păcatelor ne-o face cunoscut însuşi Iisus Mântuitorul nostru, după Învierea Sa: "Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20 ;21,23). "Deci dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (Corint. 5 ; 17). "Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi" (Efes. 1 ; 22,23).
- Vezi, Sofia, zice predicatorul, noi suntem acest trup, singurul trup, căci am păstrat sabatul, sâmbăta. Uite ce spune Dumnezeu. "Şi a vorbit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel aşa: băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă; căci acestea sunt semn între Mine şi voi, din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi dar ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât cu pietre: tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu". Şase zile să lucreze iar a şaptea este zi de odihnă înaintea Domnului: tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci, fiii lui Israel, ziua de odihnă: prăznuind ziua odihnei din neam în neam ca un legământ veşnic. După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai i-a dat cele două table ale Legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu" (Ieşir.31 ; 12,14,16,18). Deci suntem singurul popor Sfânt, noi am păstrat legământul veşnic dat de Dumnezeu!, o încredinţară pe Sofia, dovedind cu Sfânta Scriptură.
- Aşa este!, răspunse Sofia. Legea veşnică nu are graniţe, ea vine din necunoscut şi merge în necunoscut. Numai ceea ce cunoaştem în momentul de faţă aparţine generaţiei noastre, în rest totul se defineşte prin răspunderea ce aparţine altor generaţii, a părinţilor părinţilor noştri din vechime şi care vor răspunde pentru aceasta în faţa Scaunului Divin. Vedeţi de ce avem mare nevoie de Sfânta Tradiţie? Un Nou Testament schimbă pe Cel Vechi chiar dacă e întemeiat pe cuvântul şi porunca Celui Prea Înalt Dumnezeu. Odată ce tot El alungă pe Bătrânul Adam, tot El coboară în chip de rob să ridice acest blestem. El este Stăpânul şi El poate anula veşnicia. Nouă nu ne rămâne decât să trecem în împlinirea deosebită ce ne revine, a virtuţii duhovniceşti, a stării de suflet desăvârşit, care este ascultarea. Ascultarea de Părinţii noştri. Prin această desăvârşită virtute se vede starea sufletului fiecărui om, care afirmă că e un bun credincios. În această Sfântă Tradiţie, noi suntem scrişi în Cartea Vieţii, încercă din nou Sofia să explice, chiar de la anii lui Iisus. Marele Părinte al nostru, Apostolul Andrei, ne-a înfiat în Noul Testament, statornicind noua lege, ca fraţi cu Iisus prin Buna noastră Maica Domnului. Iată Iisus ne spune clar că într-adevăr, nu a venit să desfiinţeze Legea, ci să o desăvârşească. "Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Melchisedec şi să nu se zică după rânduiala lui Aron? Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii". "Ci încă a fost la mjloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ. El s-a făcut cu jurământul Celui ce i-a grăit: "Juratu-s-a Domnul şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec". "Iar despre ziua a şaptea a zis astfel: "Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale". Şi în acelaşi loc zice iarăşi: "Nu vor intra întru odihna Mea!" Deci, de vreme ce rămâne ca unii să între în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor n-au intrat. Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre. Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu". "Să ne silim să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării" (Evrei . 7 ;4,11,12, 20,21,4,9, 11).
- De bună seamă că, privitor la învăţăturile Legii, nu poţi deţine atâta înţelepciune a te pune în slujba Dumnezeiască şi nici nu poţi demonstra cu atâta ardoare şi râvnă, pentru ca să-I lauzi dreptatea lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Şi puţini au fost care s-au trudit a-şi petrece viaţa în evlavie. Şi cine este acela care să stea drept înaintea Tronului lui Dumnezeu, şi cu atâta vrednicie să primească bogăţia darurilor duhovniceşti? "Nimeni pe pământ nu este vrednic de o asemenea cinste. Dar mută ar rămâne gura mea dacă nu aş deschide-o şi nu ţi-aş mărturisi că Iisus m-a răpit cu duhul la Cer, la Porţile Nemuririi, ale Ierusalimului Celui de Sus, am văzut şi am auzit : o Sfântă Icoană, lăsată de Duhul cel nevăzut, în mijlocul mulţimii, zicând: "Îndrăzniţi, apropiaţi-vă cei ce aţi sărutat picioarele Mântuitorului pe pământ !".
- O, nu, Sofia, eu am venit să spun că sunt un trimis al lui Iisus şi tu eşti chemată la credinţa noastră!, zise predicatorul. Ceea ce te-a ispitit a fost forţa răului şi nu te lăsa ademenită să te închini la chip cioplit.
- Dar nu era chip cioplit!, răspunse Sofia. Era fotografia Fiului lui Dumnezeu, care, fiind ca şi noi, pământean, ne-a lăsat ca amintire chipul drag pe năframa Veronicăi: "Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele" (Luca 7 ; 45,46). Credeţi, oare, că nu ne va pune şi nouă astfel de condiţii, cum a pus Iisus lui Simon, când a intrat în casa sa?
Iar în ceea ce priveşte carnea de porc şi vinul: Oare nu a binecuvântat El Nunta din Cana Galileii? Oare nu mâncau şi beau? Cu nimic nu i-a certat şi nici în pilde nu i-a dojenit. N-a înmulţit El vinul, bucurându-se împreună? Oare nu-I plăcea lui Dumnezeu să-i vadă fericiţi?
În această nuntă şi negrăită bucurie, a binecuvântat Dumnezeu Tatăl un lucru minunat pe pământ: naşterea de fii. Acest mare dar a venit din prisosul lui Dumnezeu Creatorul a toate. E adevărat că şi aici şi-a băgat dracul coada. Ispita celui rău a murdărit cu poftele animalice trupul bine întocmit de Creator. Mâncând şi bând peste măsură, oamenii au căzut în alte patimi. Cei slabi, întărâtaţi de aburii alcoolului şi imboldul cărnii, au căzut în desfrânare, adulter, ucidere. Iată ce le răspunde Iisus acestora: "O, vai vouă! Şi câţi sunt biruiţi. Fugiţi de desfrânare: nu ştiţi că trupul vostru e templul Duhului Sfânt?" "Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om?" (Matei 15;16,18). "Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, ziceţi: Are demon! A venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor" (Luca 7; 33,34).
‘’Întocmai ca apa pentru viaţă este pentru om vinul, de-l vei bea cu măsură’’. Ce viaţă are cel lipsit de vin? ‘’Că acesta s-a făcut ca să veselească pe oameni. Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul, când se bea la vreme, cu măsură. Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult, certuri şi căderi face. (Înţ Iisus Sir. 31).
- Dar, soră Sofia, interveni predicatorul, ai frumoase argumente şi mult spirit de observaţie. Nu cruţi pe cei ce se scaldă în noroiul păcatelor şi impui tuturor cu rigoare Legea, care justifică şi binele şi răul, şi cumpătarea şi răstignirea poftelor trupeşti. Te apropii cu paşi repezi de Dumnezeu!
- Nu-mi plac laudele, slava şi toată această laudă îi revine numai lui Dumnezeu. Încă nu am terminat ceea ce trebuia să vă răspund, zicând că dumneavoastră nu mâncaţi carne. Chiar dacă aţi mânca, nu-L defavorizaţi cu nimic pe Dumnezeu. Aţi înţeles greşit. Apostolii Mântuitorului numesc oamenii cărnii, nu pe cei ce mănâncă o mâncare pregătită cu carne, pe cei ce mănâncă din carnea fraţilor săi. Adică pe aceia care terorizează, calomniază, violează sau duc în ispită pe fratele lor. Şi nu numai atât, şi pe acei care fac din trupul lor un idol, petrecându-şi viaţa, irosindu-şi timpul, ocupându-se numai de grija trupului, a cărnii. Deci, Sfinţii Apostoli numesc trupul, carne. Sfântul Părinte Cleopa ne lămureşte mai clar, zicând trupului "putregai". Cum şi Iisus ne sfătuieşte: "Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Ci cele ce ies din gură acelea spurcă pe om".
- Am fi vrut să faci parte din familia noastră adventistă, sora noastră, dar n-am putut să te convertim.
- Şi eu, domnule predicator, să fiţi ferm convins, că aş vrea din toată inima, din tot sufletul, să faceţi parte din acest adevărat ‘’trup’’, Biserica, şi împreună să alergăm să salvăm cât putem, din milioanele de vieţi.
- Nu, soră Sofia, eu nu pot să mă închin şi nu vă pot înţelege de ce faceţi semnul Crucii... Crucea nu este altceva decât vrăjmaşul Domnului, pe care şi-a vărsat sângele Iisus Hristos!
- Da, aveţi perfectă dreptate, şi-a vărsat sângele dar a primit-o de bună voie pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea neamului omenesc. Şi acest sânge a sfinţit-o! Privind spre ea, scăpăm de veninul şarpelui din pustie. Oare nu cei din Testamentul Vechi, cei muşcaţi de şarpe mureau dacăa nu priveau în sus la şarpele înălţat de Moise? N-a sfătuit Dumnezeu pe cei suferinzi să privească în sus, spre şarpele ţintuit pe acel lemn înalt, şi se vor întări, vor prinde putere şi vor învinge veninul?
"Fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire şi aceasta este de la Dumnezeu" (Fil. 1, 28). "Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori iar acum vă spun plângând, se poartă ca nişte duşmani ai crucii lui Hristos" (Fil. 3 ;18). "O, vai! Dar "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (care este Crucea) şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii Cerului, cu putere şi cu slavă multă" (Matei.24 ; 30).
Domnule predicator, dar de ce vor plânge toate neamurile? Nu vă înfioară acest verset? Acesta implică toate neamurile, toate seminţiile, toate limbile de la un capăt la altul al lumii. Crează tuturor o dificultate destul de delicată şi complexă. Fiecare, analizând cu atenţie acest verset, să se redescopere pe sine reînsufleţind una Sfântă şi dreaptă credinţă a Sfinţilor Apostoli, comparând legile firii, generaţiei de azi cu legea duhovnicească a virtuţii celei mai înainte a Sfinţilor Părinţi din vechime. Va fi un salt foarte greu, dar poarta este strâmtă, calea care duce spre Poarta Nemuririi este îngustă şi toţi va trebui să intrăm pe această cale. Iată acest semn ni se spune că pentru unii e pierzare, pentru unii mântuire. Pentru unii e mare biruinţă împotriva celui potrivnic.
Însemnând noi trupul nostru cu semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh, înţelegem acestea:
La cap ridicând mâna dreaptă, închipuim pe Dumnezeu Tatăl Creatorul, Cel ce a creat toate, cu înţelepciunea şi gândul curat îndreptat spre tot binele şi spre toată porunca din Lege.
La inima noastră coborâm cu Sfântul Semn, unde şade Fiul pe Tronul Său, fiindcă aşa cum sângele pulsează cu putere în trupul sănătos aşa şi roadele căinţei, ascultării, iubirii de adevăr şi dreptate, biruie din cămările ei toate năvălirile de pofte şi plăceri amăgitoare.
La umeri, înseamnă Duhul lucrător, ce lucră cu putere, ca braţele ce strâng şi adună hrană pentru trup. Aşa cum aceste mădulare coordonate de înţelepciune şi pricepere pot salva trupul din furia apelor nimicitoare, din atât de multe primejdii şi năluciri ispititoare, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe care îl chemăm şi rămâne în noi ne sprijină şi ne înalţă din necazuri şi nevoi. Mâna stângă trebuie aşezată pe buric ca semn de umilinţă şi smerenie înaintea Celui ce ne-a dat viaţă şi dispune în tot timpul vieţii de ea. Mâna dreaptă cu cele trei degete strâns unite închipuim noi Sfânta Treime, iar cele două, degetul mic şi următorul, de asemenea, strâns unite şi ele pe podul palmei înseamnă ,”cerul si pământul” unite într-o singura ‘’voie’’
Cu cât dăinuie acest semn pe trupul celui credincios, cu atât mai mult Sfânta Treime e lângă noi, e pe frunte, e la inimă, e la umeri şi cu atât mai mult sufletul nostru prinde aripi şi urcă spre înălţimile pline de splendori. Oare cine va pleca spre dreapta Tatălui, la venirea lui Iisus Judecător, pe norii cerului?
"Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul (litera tau, care în alfabetul vechi grec, avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: "Mergeţi după ei prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii" (Iezechil. 9 ; 4,6).
Iată, Sfânta Scriptură ne relatează clar cum încă din Testamentul Vechi, Sfinţii Proroci au cunoscut puterea Sfintei Cruci. Cu atât mai mult, noi, cei înfiaţi prin jertfa Crucii de pe Golgota, trebuie s-o venerăm.
Întocmirile părinţilor noştri ne arată vădit că au fost călăuziti prin prezenţa Duhului Sfânt. Ei au înţeles că acest semn, oriunde s-ar afla el, e Sfinţit şi inundă sufletele noastre cu potop de lumină divină. Inundă: putere, credinţă, tărie, smerenie şi mai ales recunoştinţă.
,,Şi binecuvantat este lemnul care slujeste la o trebuinţă binecuvântată’’(Înţ. Solomon.14 ;7).
Umili şi smeriţi, sărutând Sfânta Cruce si picioarele Celui ce a sfinţit-o prin scump sângele Său, a făcut din ea binecuvântare, căci numai prin ea o să fim iertaţi şi împăcaţi cu Tatăl Ceresc.
Numai că acest subiect de discuţie e mult mai complex şi merită elucidat ca să fie bine înţeles de unii dintre noi. Cu amărăciune în suflet trebuie să mărturisesc un lucru, acest semn al puterii, al biruinţei asupra celor potrivnici, înseamnă şi o mare responsabilitate, pentru cel care se însemnează pe chipul său, sau îl poartă la gât. Să nu fie: travestit ( bărbat în haine femeieşti, ori femeie în haine bărbăteşti, vrăjitor, desfrânat, nelegiuit care profitând de acest semn divin, înşală încrederea oamenilor, fraţilor săi iubitori de Dumnezeu, smintindu-i.
‘’Şi atunci va veni sfârşitul: Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt”... cine citeşte să înţeleagă şi, ca să se dezvăluie înţelesul mai complex al acestui verset, să se caute prin toată Sfânta Scriptură toate versetele ce exprimă cuvântul ’’urâciune’’.
Părerile multora dintre noi sunt împărţite. Unii zic: „Scriptura e încheiată.” Iată, nu e încheiată. Se vor întâmpla multe evenimente dar nu va veni sfârşitul, până nu va trimite Domnul Iisus Sfânta Evanghelie la toţi oamenii de pe pământ. Acea Evanghelie va fi sabie în care unii se vor răni prin ea însăşi. Şi nu va veni, până ce nu se vor lămuri care sunt „cei aleşi”, ca să nu poată răspunde nimeni la Ziua Judecăţii: „N-am ştiut, Doamne”. Vor plânge toate neamurile pământului, numai un neam nu va plânge. Va trebui mai întâi să se desăvârşească acel neam de credinţă curată păstrată de la Sfinţii noştri Părinţi, şi cu cât întârzie, cu atât mai mult chinul nostru se va prelungi iar Satana antihristul va câştiga teren. Fărădelegile vor fi şi mai mari. Dumnezeu va scurta vremea, ca să se mai poată afla câţiva vrednici de a zidi Noul Ierusalim. ,,Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu – al noului Ierusalim. (Apoc.3;12). Să aprofundăm cu foarte mare atenţie acest tainic şi misterios verset, că cine sare gardul e un fur şi un tâlhar, zice Domnul nostru. Vom intra numai pe această poartă, chiar dacă e strâmtă şi îngustă. Iadul este înfiorător, dar omul înţelept dă dovadă de înţelepciune să-şi salveze acum sufletul prins în mrejele păcatului.
Sofia şi aceşti predicatori au mai avut de elucidat o problemă destul de importantă: Fecioara Maria, care pentru ei şi pentru alţii asemenea lor, e o femeie, o mână de ţărână care doarme în pământ şi care a mai avut fii şi fiice, răpindu-i slava şi mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu s-o laude toate neamurile pământului.
"Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele lui" (Luca 1; 48, 49).
O astfel de imagine, ascunsă în străfundul sufletelor noastre poate aduce o veşnicie întreagă de suferinţe. Atraşi în acest joc periculos de ascunzişuri false nu există nici o îndoială că ne rupem de Iisus, Mântuitorul nostru. "Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19; 26,27).
Dar vai, cum greşim înaintea Cerului, când nu luăm seamă la sfatul Apostolilor noştri, care insuflaţi de Duhul Sfânt, le-au tăinuit toate după Legea lui Iisus. Oare dacă mai avea fii şi fiice, de ce n-au îngrijit aceştia de Fecioara Maria şi de ce acest ucenic?
Oare cum ne-o înfăţişează Sfântul Prooroc David "Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haina aurită şi prea înfrumuseţată". "Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei aduce-se-vor Ţie". "În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fiii: pune-vei pe ei căpetenii peste tot pământul. Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului" (Ps. 44 ;11, 16, 18).
Amprenta tăcerii a ascuns în cenuşa trecutului stins nişte versete înduioşătoare despre "Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria", având loc într-o împrejurare solemnă, întâmpinând-o toţi preoţii şi chiar arhiereul, Ioachim şi Ana aşezând-o pe prima treaptă pe micuţa lor fiică, în vârstă de trei ani, au zis: "Mergi, fiica mea, la Acela Care te-a dăruit mie. Mergi, Chivot Sfinţit către mult Milostivul Dumnezeu, dătător de bunătăţi! Mergi, sicriul cuvântului, în Templul Domnului. Intră în Biserica lui Dumnezeu, bucuria şi veselia lumii!"
Acest mediu măreţ însufleţi pe micuţă până într-atâta, că ea singură se urcă pe toate treptele. Întru acestea, drepţii Ioachim şi Ana, fericiţi prin aşa naştere miraculoasă a unei fiice, cu pacea în suflet, îşi încheiară călătoria lor pământeană şi se alăturară străbunilor lor.
La Templu, Prea Sfânta Fecioară Maria a trăit până la 14 ani. Tot timpul l-a petrecut în rugăciuni, învăţând scrisul şi cititul Sfintei Scripturi, consacrându-se şi lucrului manual. Înţelepciunea ei mira pe toţi. Torsul inului şi a lânei, arta lucrului, o dovedea fiind foarte iscusită în toate. Ţesând mai târziu Domnului Iisus litoane atât de frumoase, fără nici o cusătură, încât răstignitorii nu îndrăzniră să-l sfâşie. Atunci ei au hotărât să arunce la sorţi, ca să cadă întreg unuia dintre ei.
După cei 14 ani, Fecioara, asemeni celorlalte fete, trebuia să se căsătorească. Aceasta era legea şi datina din Biserica unde primise educaţia cuvenită. Celelalte fete, având părinţi bogaţi, au părăsit Biserica. Ea însă nu mai avea pe nimeni. În puterea consacraţiunii Domnului dar şi după predispoziţia sa personală prefera să rămână necăsătorită, cu toate că, printre altele, la iudei nu erau instrucţiuni care ar fi putut garanta siguranţa şi fecioria tinerei fete. Apoi arhiereul şi preoţii, după o deosebită indicare a lui Dumnezeu, hotărâră să o logodească cu o rudă a sa, un bătrân evlavios, care descinzând ca şi ea din neamul regesc al lui David, după însăşi anii săi şi după înrudire, şi încă şi mai mult, după pietatea sa, putea fi cel mai bun păzitor al fecioriei ei (Ogorul Domnului, Tom V, S. Peterzurg, 11 iunie 1894).
Şi Dumnezeiasca Scriptură ne arată vădit că Iosif era cea mai apropiată rudă, fiind tot din neamul lui David: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnică a ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt" (Matei 1; 20).
De ce Iosif ar fi simţit teamă sau mai clar ruşine şi dispreţ, din partea Bisericii? De ce voia mai bine să plece cu o traistă şi un toiag în lume, numai să nu îndure din partea semenilor săi batjocură, trebuind să răspundă pentru nişte fapte de care, el bătrân fiind şi petrecând o viaţă în evlavie, în curăţenie şi în desăvârşire sufletească, trebuia să fie absolvit?
Iisus era Legea. Ea era Chivotul Legii. "Când însă a ajuns la aria lui Nachon, Uza şi-a întins mâinile sale spre chivotul Domnului ca să-l sprijine şi s-a apucat de el, căci boii erau gata să-l răstoarne. Domnul însă s-a mâniat pe Uza şi l-a lovit Dumnezeu, chiar acolo pentru îndrăzneala lui şi a murit el acolo, lângă Chivotul Domnului" (ll Reg. 6; 6,7). Ce ne arată Solomon când Dumnezeu hotărăşte să-i înalţe templu numelui Domnului şi casă domnească pentru sine: "şi cine poate să-I zidească Lui Templu, când cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap?" (Paral. 2; 6).
Iată-L pe Cel ce cerurile cerurilor nu-L încap şi totuşi încape în pântecele Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. Dacă nu era vrednică, oare s-ar fi lăsat acest mare Dumnezeu să fie prunc purtat pe braţele Fecioarei? Sau cine se atinge de Chivotul Domnului, care este Fecioara, nu-l va nimici şi pe el Domnul?
"Nu este frumoasă lauda în gura păcătosului că nu este de la Domnul trimisă lui" (Înţ. Iisus Sir. 5 ; 9).
Iar despre Casa lui Dumnezeu, una este pentru toate neamurile pământului, ne mărturiseşte Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în Sfânta Sa Evanghelie. Dumnezeu Tatăl Ceresc dă poruncă, atât lui Moise cât şi lui Solomon: "Spune fiilor lui Israel să-Mi aducă prinoase de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine: argint, aur şi aramă. Mătase violetă, purpurie şi stacojie, in şi păr de capră, piei de berbec, vopsite roşu, piei de viţel de mare şi lemn de salcâm. Untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns şi pentru miresmele de tămâiere piatră de sardiu şi pietre de pus la efad şi la haşen.
Din acestea să-Mi faci locaş Sfânt şi voi locui în mijlocul lor".
"Iată eu am rânduit anume pe Betalcel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda. Şi l-am umplut de Duh Dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul" (Ieşirea 31 ; 2,3).
"Şi a îmbrăcat Solomon templul şi pe dinăuntru cu aur curat: şi a întins lanţuri de aur pe dinaintea catepetesmei şi a îmbrăcat-o cu aur" (Ieşirea 31 ; 21).
Aşa încât totul strălucea în aur după cum arăta cortul lui Moise cu Chivotul Legii de aur, Heruvimii de aur, masa de aur a punerii înainte a pâinii, sfetnice de aur, candele, tăviţe de aur, talere, cădelniţe, pahare, cupe, toate din aur. Covoare făcute din in răsucit, de mătase stacojie, violetă, vişinie. În ţesătura lor lucrate cu iscusinţă, chipuri de heruvimi, atârnate în verigi de aur, stâlpi din salcâm îmbrăcaţi în aur. Hainele preotului Aron, de asemenea ţesute cu iscusinţă în mătase şi in cu fir de aur.
"Să faci după aceea o tăbliţă şlefuită de aur curat, şi să sapi pe ea cum se sapă pe pecete cuvintele: "Sfinţenia Domnului". "Aceasta va fi pe fruntea lui Aron şi Aron va purta pe fruntea sa neajunsurile prinoaselor afierosite de fiii lui Israel şi ale tuturor darurilor aduse de ei; ea va fi pururea pe fruntea lui pentru a atrage bunăvoinţa Domnului spre ei. Să faci un jertfelnic împrejur cu o cunună de aur împletită să-l aşezi în faţa perdelei, care este dinaintea Chivotului Legii, unde am să Mă arăt Eu ţie.
Pe el Aron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele.
Când va aprinde Aron seara candelele iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam.
Şi acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, fă să se adeverească cuvântul Tău care L-ai grăit cu robul Tău David, tatăl meu;
Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău;
Iată să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea în templul acesta la acest loc pentru care tu ai zis: "Numele Meu va fi acolo" să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta" (lll Regi 8; 36, 38, 27, 29).
Şi când toţi leviţii şi cei 120 de preoţi au slăvit în laude pe Domnul, zicând: "Căci El este bun, că în veac este mila Lui", atunci templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui. Încât preoţii nu puteau sta la slujbă din pricina norului, pentru că slava Domnului umpluse templul Domnului" (ll Paralip. 5; 12, 13, 14).
"Apoi a întors regele faţa sa şi a binecuvântat toată adunarea lui Israel căci toată adunarea israeliţilor sta înainte" (ll Paralip 6 ; 3).
Iată în discuţiile dintre Sofia şi acei predicatori nu reieşea că Biserica este zidită la fel de armonios şi din trupurile credincioşilor, dar şi din ziduri.
Oare să ne fi scos Iisus pe noi din Una Casă a lui Dumnezeu? Să ne fi lipsit de prezenţa Sa, dintre cei doi Heruvimi de deasupra Chivotului Legii? se întreba acum Sofia. Oare tot chipuri cioplite erau şi acelea, aşa cum spun ei şi de Biserica din zilele noastre? Numai că noi cei de astăzi purtăm o mare vină, L-am privat pe Dumnezeu de aurul cu care să fie împodobit acest Sfânt Lăcaş.
‘’Voi aţi luat aurul şi argintul Meu, precum şi odoarele Mele, şi le-aţi dus în palatele voastre’’( Ioil – 4,5.)
Chipurile ce împodobesc acest interior, aparţin tot Dumnezeului Ceresc, Unul Dumnezeu Atotcreator, Unul Fiul Tatălui, Domnul nostru Mântuitor, Iisus Hristos, Unul Duhul Sfânt, Fecioara Maria, împreună cu toţi Sfinţii Săi, bine plăcuţii Săi Sfinţi.
Dacă Unul Domn şi Dumnezeu Creatorul şi Ziditorul a toate a grăit să zidească în templul Său Marea de aramă, stând pe 12 boi, chipuri de boi turnate, având mărime de la o margine la alta de 10 coţi, oare părinţii noştri se închinau la chipurile cioplite ale boilor?
O! Nu! Nicidecum... Această credinţă intenţionează să ne scoată din locaşul Domnului, să ne scoată din botez, de la cununie, de la înmormântările şi parastasele ortodoxe, atât de plăcute Domnului, de la Sfânta Cruce, de la Maica Domnului, oare ce ne mai rămâne, doar cârma corabiei sfârşind în adâncul cel mai de la miazănoapte?
"Şi omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!”
Ce ne învaţă Mântuitorul în pilda Sa, cu iconomul necredincios care i-a răpit avuţiile? "Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot, să cerşesc mi-e ruşine. Ştiu ce voi face ca să mă primească în casele lor când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine pe datornicii stăpânului său le-a zis: Cât datoraţi stăpânului meu? Luaţi zapisul şi scrieţi mai puţin. Auzind stăpânul lăudă fapta sa. Şi Eu vă zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa să vă primească ei în corturile cele veşnice" (Luca 16; 3, 4, 9).
Iată prin aceasta şi prin celelalte multe descoperiri şi taine, ne-a făcut nouă cunoscut Bunul Dumnezeu. Ca ‘’una’’ dreaptă şi Sfântă este credinţa ortodoxă, una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică, un singur trup, cap fiindu-ne Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care şi-a lăsat amprenta chipului Sfânt pe giulgiu, zicând: "Voi fi cu voi şi cu fiii voştri până la sfârşitul veacurilor". Şi iarăşi pot spune aceasta că mut ar rămâne graiul gurii mele şi ochii mei n-ar mai vedea lumina zilei, dacă n-aş face cunoscută şi această mare taină pe care mi-a arătat-o Mântuitorul în vis, chiar în noaptea Învierii a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, noaptea de Sfintele Paşti.
Modul în care Iisus mi-a arătat tainele Sale Dumnezeieşti, pline de atâta mister, a făcut să-mi atragă atenţia, aşa încât să nu cunosc Scriptura numai teoretic, ci şi din învăţăturile Sale.
Săptămâna patimilor. Vremea intensă a mântuirii,a curăţirii şi spălării, şi trupeşti şi sufleteşti. Un suflet curat, locuieşte într-un trup la fel de curat. Această pregătire solemnă, a primirii „Celui Înviat” în sufletele noastre dar şi în casele şi pe mesele noastre, ale bunilor creştini ortodocşi. Şi cum Sfânta Scriptură ne explică: „Uită-te la furnică, leneşule” iată ca o furnicuţă am trebăluit şi eu toată săptămâna. Cu toate acestea, cu credinţă neclintită, chiar am aşteptat „Denia de joi seara cu cele 12 Sfinte Evanghelii”. Acum iată-L pe Învăţătorul Învăţătorilor care ne-a învăţat pe noi toate cele de la Tatăl, iată-L pe Binefăcătorul care ne-a tămăduit bolnavii, care ne-a înviat morţii, care a scos pe părinţii noştri din iad iar pe noi ne-a înfiat în Testamentul Nou, renăscându-ne fraţi cu El şi fii ai unei Prea Mărite Mame.
Iată-L pe Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii noastre ortodoxe, Iisus era în cea mai teribilă suferinţă, azi, în cel mai mare chin. Îl plângeau „fetele Ierusalimului”, câteva bătrâne, bătrâni şi mai mulţi copii care se amuzau prin curtea Bisericii nesupravegheaţi de părinţii lor. Iisus, ca şi acum 2000 de ani, nu plângea, spunându-le şi celor din Sfânta Biserică să nu-L plângă pe El, să se plângă pe ele, sau pe ei. ’’Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine ci plângeţi-vă pe voi!’’ Sau poate că plângea tainic, dar nu pentru rănile ce-L învineţiseră bicele romane, nici pentru rănile făcute de piroanele din palmă, din picioare, ci pentru lipsa de interes a celor pentru care El îşi dăduse viaţa pe această Sfântă Cruce.
L-am văzut la fel de trist şi a doua zi, în Vinerea Mare. Deja se sfârşise ziua calvarului. Acum, pregătit pentru ultimul drum, iar aştepta cu mare nerăbdare pe cei plini de recunoştinţă ca să-L însoţească smeriţi şi umili. El nu aparţinea numai trecutului ci şi generaţiei noastre după cum a zis „Voi fi cu voi mereu până la sfârşitul veacurilor.”
Cufundaţi în grijile lumeşti, rătăcind în nepăsare şi indiferenţă, nici azi nu L-am însoţit prea mulţi. Foarte puţini am venit şi azi, privind spre Sfânta Masă unde stătea pe ea Pâinea Vieţii, puţini cei care dobândiră o firimitură din dulceaţa ei. Pe Sfânta Masă care sta pe ea, Vinul Vieţii, învrednicindu-ne din dulcele izvor a ne împărtăşi.
Noaptea Învierii, a Marii Sărbători de Sfintele Paşti, oboseala îşi spunea cuvântul dar cu inima înflăcărată, cu necuprinsă bucurie, nu puteai lipsi de la Slujba de la miezul nopţii. „Veniţi de luaţi lumină”, binecuvântatele cuvinte de dumnezeiască mângâiere te învredniceau să rămâi în lumina lui Hristos un an întreg, ştiindu-te ocolit de toate duhurile întunericului.
Iată, s-au sculat copiii şi bărbatul, grăbindu-se, au plecat cu gândul că-i voi prinde şi eu de pe urmă. Ridic capul de pe pernă, încerc să mă ridic de pe patul în care de multe ori mă mulţumeam cu puţin somn, dar în zadar. O ameţeală, o mare tulburare mă obligă să mă culc iar pe pat declarându-mi slăbiciunile neputinţei trupeşti.
Zic: „Doamne Iisuse, nu te supăra pe mine, iartă-mă, de data asta, nu mai vin la Tine. Ţi-am trimis bărbatul şi copiii, eu nu mă pot ridica şi încercând să dorm mă las ademenită de păcat, crezând că am un motiv serios, înaintea „Celui Înviat”
Dar, nu! In faţa ochilor mei se petrecu deodată o mare minune dumnezeiască. Sfânta Biserică, Sfânta Masă aşa cum o lăsasem în Sfânta zi de Vinerea Mare veni ca prin minune în faţa ochilor mei. Iisus nu era pe Sfânta Cruce, ci era acolo, pe Sfânta Masă.
Deodată, Sfânta Masă s-a rupt însă în două şi răsturnându-se şi Iisus şi florile, aşa de tare s-a produs o pocnitură, asemănătoare unui fulger, cu tunet. Ca un trăsnet a pătruns în inima şi în tot trupul meu. Un tremur şi un adânc fior mi-a cuprins tot corpul. Ca un robot, am executat o comandă numai la apăsarea pe un mic buton.
M-am ridicat brusc şi am alergat într-un suflet la Sfânta Înviere. O noapte întreagă nu am simţit nici oboseală, nici somn, nici durere, ci bucuria sufletească, simţindu-mă acum lângă Bunul Iisus atât de aproape cum nici nu gustasem până atunci aşa trăire sfântă, duhovnicească, aşa legătură sufletească, socotindu-mă ca pe Muntele Taborului în Schimbarea la Faţă. El era de faţă, era viu, iar eu trebuia să mărturisesc: ’’HRISTOS A ÎNVIAT!’’
Deci, ne rămâne să ne întoarcem, iubiţi credincioşi din ţară şi de pretutindeni, la ‘’unul trup’’, Biserica lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Unii suntem, pe alţii îi aşteptăm să revină, iar alţii care fug de chemarea Lui şi nu vor să vină, aceia nu sunt ai noştri: "Dintre noi au ieşit dar nu erau de-ai noştri; căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi: ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit" (1 Ioan 2; 9,19).
Ce a urmat după despărţirea Sofiei de aceşti predicatori adventişti a fost şi ruptura prieteniei dintre ea şi Elena care tot nu a putut să se dezlipească de valorile spirituale, advente. Concluziile trase din aceste discuţii păreau acum că au supărat-o foarte tare. Nerecunoscându-şi înfrângerea continua să creadă orbeşte în profeţiile lui Luter, un călugăr rupt din ascultare, rupt de Biserică. Acesta, găsind o altă cale mai largă şi mai scurtă de-a ajunge la Păstor, lămuri pe bietele oiţe să sară gardul, ajungând direct în staul.
Această femeie condusă de un imprevizibil orgoliu, crezând că stă pe treptele cele mai înalte ale virtuţii duhovniceşti, ceru legământ de la Mântuitor, semn de la Bunul Iisus, să-i spună care dintre noi cele două, urmează credinţa care ‘’mântuieşte’’.
- Eu îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea mea, şi vreau să-ţi demonstrez, Sofia, că numai această credinţă te mântuie. În credinţa adventă şi numai în aceasta capătă omul mântuirea. Hai să cerem de la Învăţătorul nostru să ne spună care dintre noi două avem dreptate. Dacă credinţa mea adventă nu este cea dreaptă şi cea sfântă înaintea Dumnezeului Celui Viu, să-mi dea mie o durere, să mă doară ceva rău. De exemplu, un picior. Iar dacă nu, să-ţi dea Dumnezeu ţie.
- Amin, încuviinţă Sofia, murmurând înfricoşată.
"Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu". (Evrei 10 ; 31).
Sofia, care cunoştea voia Domnului din prisosul bunătăţii Lui, nu din vrednicia ei, se cutremură la aspra învoire pe care au făcut-o împreună înaintea Domnului Iisus Mântuitorul, în curtea Sofiei, chiar în poartă, la despărţire. Îşi dădu bine seama că s-au pripit amândouă când au făcut aşa cerere Domnului Dumnezeu, şi totuşi îşi zise :
- Când devii roaba Domnului Iisus Hristos, şi când îi slujeşti Lui, spui şi tu ceea ce a spus profetul: "Fie mie Doamne, după voia Ta". Legea făgăduieşte viaţa pentru cel ascultător şi tot ea făgăduieşte că moartea este partea călcătorului ei.
La puţine zile după această întâmplare, bărbatul Elenei a trecut la cele veşnice. Fiind ortodox, rămăşiţele pământeşti i-au fost aşezate în cimitirul acestei parohii, cuvenindu-i-se să fie înmormântat creştineşte, cu o Sfântă Cruce la cap. Între timp, Sofia s-a dus să aprindă o lumânare la mormântul lui, tămâie şi să-i pună o floare, însă Elena nu venea niciodată, nesuferind aceste mirosuri. Lipsind de mai mult timp, Sofia a mers acasă la ea. Îi era totuşi dragă. Elena i se plânse că o doare un picior. Văzând-o foarte tristă şi abătută, Sofia o rugă:
- Elena, te iubesc prea mult ca să te pierd. Hai, vino la Icoana Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru Iisus, să mijlocească pentru noi, să ne ierte, că amândouă din lipsă de înţelepciune, am greşit. Ne-am înălţat prea sus cu dorinţele sufleteşti. Înflăcărate de iubire pentru Iisus, am făcut o greşeală. Iisus a pecetluit acest legământ şi cerând semn din voia noastră, să nu cumva să cădem în vârful sabiei, ce ne-am scos-o singure din teacă. Să nu fie prea târziu când vom afla că Dumnezeu împlineşte cererile dând pe faţă lumina Adevărului Ceresc.
- Nu, nu pot! Nu am timp, mă grăbesc!, răspunse ea.
De câte ori nu stăteau clipe îndelungate, ore întregi, de vorbă despre frumosul Mire Iisus, comentând despre minunatele versete pline de atâtea Taine Dumnezeieşti, admirând fericirea nemărginită şi eternă a vieţii veşnice, lângă măreţia, slava şi strălucirea Mântuitorului lor…
Sofia simţi că prietena ei ascunde ceva, adevărul, pe care din orgoliu nu voia să-l recunoască. După două zile a vrut să meargă din nou la ea. A ciocănit la poartă, dar nu a ieşit nimeni afară. A aflat că s-a internat la spital, din cauza acelei dureri la un picior. Sofia chibzui că nu-i omeneşte să încalci nişte legi şi să laşi să treacă totul cu nepăsare şi indiferenţă, fără să te implici sufleteşte, la ceea ce de fapt ai cerut să afli. Ai dorit să cunoşti Adevărul necunoscut, ca unul singur adevăr care te mântuie, care te ridică în Ierusalimul cel de sus. Ai cerut semn de la Învăţătorul tău să te înveţe ce cale e Una Dreaptă şi Sfântă iar acum, să nesocoteşti sfaturile Mântuitorului este totuşi o laşitate.
Sofia aştepta să restabilească rezultatul unui legământ făcut cu Iisus, între cele două. Aşteptă, dar această aşteptare a fost cuprinsă de un sentiment îngrozitor. Prietena ei a murit. În urma tratamentului făcut pentru picior, i-a cedat inima. Nişte predicatori au luat-o însă de la spital. Unde au îngropat-o n-a putut să afle Sofia, şi nici dacă acolo are o cruce la cap !? Două lacrimi s-au rostogolit din ochii Sofiei acum. O dorinţă care i se născuse în suflet, o ridica acum către Cel Prea Drept, către Mântuitor:
- Mântuieşte-o, Iisuse, şi aşeaz-o în loc de odihnă şi de verdeaţă, unde nu e întristare şi suspin şi treci cu vederea faptul că ea nu credea în învierea morţilor, spunând că morţii dorm în pământ.
"Adevărat, adevărat vă zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu nu va vedea moartea în veac". "Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai 50 de ani şi l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă. Eu sunt mai înainte de a fi Avraam. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus s-a ferit şi a ieşit din templu şi trecând prin mijlocul lor s-a dus" (Ioan 8; 51, 56, 59).
"Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine ca să Fiţi şi voi unde sunt Eu". "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor" (Matei.7;3, 20). "Iar Eu când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine" (Ioan 12 ; 32).
Deci, aşa grăieşte Domnul: ‘’Opriţi-vă de la căile voastre. Priviţi şi întrebaţi de căile celor de demult, de calea cea bună şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla odihna sufletelor voastre" (Isaia 6-16).
Doamne Iisuse Hristoase, Bunule Mântuitor, Tu care mi-ai arătat negura întunericului ce se lăsase peste capetele noastre ale tuturor neamurilor pământului, de pe toate continentele globului pământesc, ridică întunecimea şi luminează sufletele noastre cu Lumina Adevărului Tău. Opreşte gândul rătăcitor şi înfruntă năvala ispitelor ce s-au năpustit asupra noastră. Trimite braţul Tău în ajutorul nostru şi zdrobeşte cumplitele fiare, pentru ca să găsim pacea în tăria Ta. Porunceşte vânturilor şi furtunii, spune valurilor mării să tacă, iar vânturilor să nu mai sufle şi se va face linişte pe tot pământul.
Trimite Harul Tău să împrăştie norii negrii, care stau deasupra pământului, iar Lumina Adevărului Tău să lumineze cugetele oamenilor şi se va face lumină. Că suntem pământ sterp şi întunecos, până ce vom primi Lumina Ta. Varsă darul Tău peste noi toţi! Toarnă rouă cerească în inimile noastre, trimite ape bogate în evlavie peste acest pământ uscat, ca să aducă roadă bună şi folositoare. Ridică-ne sufletul doborât de greutatea păcatelor. Îndreptează-ne dorinţele către cer, ca să gustăm din izvorul fericirii veşnice. Smulge-ne din bezna acestui mare întuneric, uneşte-ne cu Tine în singurul Tău trup Biserică, în iubire şi în cuget curat, aşa după cum îţi este voia Ta :
’’Spre iconomia plinirii vremurilor ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El, - întru care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului ’’Voii Sale’’. (Efes.1 ;10,11)
Toţi locuitorii pământului, naţiile, neamurile, toate seminţiile, toate popoarele, toată limba să-ţi mărturisească Ţie prin cuvânt viu şi prin faptă, jurământul de credinţă în Unul Dumnezeu Creator, Tatăl tuturor din cer şi de sub cer, în Unul Fiul Tău, Mântuitorul lumii şi Unul Sfântul Duh, că noi toţi suntem făptura mâinilor Tale. "Silindu-ne noi toţi acum, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelunga răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii, în iubire să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, să fim un singur trup şi un Duh precum şi chemaţi de Tine acum să venim la o singură nădejde a chemării noastre, la Cel ce este peste toate şi prin toate şi întru toţi, Dumnezeu şi Tatăl tuturor”.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu